O dispută, relativ aprinsă, pe o temă realmente sensibilă, s-a derulat zilele trecute, după ce iniţiativa deputatului liberal Daniel Gheorghe, de declarare a zilei de 26 octombrie – ziua mişcării de rezistenţă armată anticomunistă (ziua partizanilor anticomunişti) – a primit un raport de respingere din partea Comisiei juridice a Senatului. Din păcate argumentaţia ambelor tabere politice a părut totalmente subţire, cu lacune supărătoare, dacă nu şi uşor imprudentă. Fiindcă istoria are capcanele ei. Şi dacă senatorul social-democrat, Şerban Nicolae, şi-a justificat punctul de vedere la o manieră neinspirtată, lipsită iniţial de profunzimea necesară, revenind ieri pe pagina de Facebook cu precizarea intitulată „Fake News şi miliţienii opiniei”, liderul liberal, Ludovic Orban, în scrisoarea deschisă adresată lui Liviu Dragnea, a solicitat, nici mai mult nici mai puţin, pe un ton belicos, excluderea din partid a social-democratului, probând astfel un radicalism de operetă. Menit să întreţină confuzia, asupra unei realităţi tulburătoare din istoria recentă. Rezistenţa armată anticomunistă sau „rezistenţa din munţi”, cum a fost numită, constituie un subcapitol al „Raportului Final” al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România (Ed. Humanitas – 2006) ale cărui concluzii au fost prezentate în Parlament de preşdintele României. Autorii încadrează fenomenul menţionat, între anii 1944 şi începutul anilor 1960, atribuindu-i maximă intensitate la începutul anilor ’50. Numărul partizanilor nu ar fi fost, în niciun moment, unul covârşitor, în confruntarea lor cu Securitatea, trupele de Securitate şi de Miliţie, care au mizat pe infiltrarea de informatori în grupurile compacte, compuse din cel mult 20-25 de persoane, cunoscute sub diverse nume (Vulturul Negru, Mişcarea Naţională de Rezistenţă, Garda Albă, Echipa Morţii, Frontul Apărării Naţionale ş.a.m.d.). Primele echipe de gherilă au fost înfiinţate de reprezentanţii guvernului legionar în exil, aceştia considerând răsturnarea regimului antonescian drept un act de trădare naţională. Potrivit unor cercetări, în perioada 1944-1947, ar fi existat 1.196 de astfel de grupări, reduse la doar 33 în 1949. Din rapoartele Securităţii, privind anihilarea grupurilor considerate „teroriste”, la începutul anilor ’60 mai exista doar… Ioan Gavrilă Ogoranu, în libertate. În privinţa afilierii politice, deşi istoricul Radu Ciuceanu, într-o declaraţie pertinentă, menţiona o aplatizare ideologică – unitate împotriva regimului comunist – prezenţa legionarilor era notabilă: 73 (9%) membri şi 13 simpatizanţi (12%), după datele din Raportul Final. Cifra este considerată prea mică, neconfirmată de alte surse, accesibile, care vorbesc de o pondere de 75% (Lacrimi şi sânge. Rezistenţa anticomunistă armată din Munţii Banatului – Atanasie Berzescu, Ed. Marineasa – 1999). O reuniune, organizată de Sfântul Nicolae, acum două decenii, la Bucureşti, cu participarea preşedintelui Emil Constantinescu şi a ministrului de interne, Gavril Dejeu, de partizanii veterani, prezenţi pentru lupta lor, dusă împotriva regimului comunist, a generat o amplă dispută politică, în sală fiind arborat un tablou al Arhanghelului Mihail (patronul Gărzii de Fier). Mai mulţi tineri prezenţi erau îmbrăcaţi în uniforme legionare. Printre iniţiatorii reuniunii s-a aflat şi Ion Gavrilă Ogoranu (ai cărui 11 membri din grupul cunoscut sub numele de Carpatin Făgărăşan fuseseră aproape toţi legionari), care după 1990 nu şi-a ascuns concepţiile pro-legionare. S-a spus atunci, într-un editorial critic la Europa Liberă: „Este oare anticomunismul, fie el şi cu arma în mână, o dovadă indubitabilă de adeziune la valorile democratice? Întrebare dificilă, dar care trebuie pusă. Tăcerile nu duc decât la un primejdios amalgam”. Să ne reamintim, dacă nu ne bântuie amnezia selectivă, că în 2010, Institul Naţional pentru Studierea Holocaustului „Elie Wiesel” din România, protesta împotriva prezentării denaturate a lui Gavrilă Ogoranu, declarat simbol al rezistenţei anticomuniste – devenit preşedintele Fundaţiei luptătorilor din rezistenţa armată anticomunistă (FLRAA) şi liderul partidului Pentru Patrie (de obârşie legionară), după ce regizorul Constantin Popescu se inspirase în filmul său „Portretul luptătorului la tinereţe” din memoriile „Voievodului rezistenţei anticomuniste” (Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc), prezentat la festivalul internaţional al filmului de la Berlin. Cartea „Despre reconsiderarea critică a trecutului, Ioan Gavrilă Ogoranu şi rezistenţa armată anticomunistă din România”, având autori pe William Totok şi Elena-Irina Macovei (Ed. Polirom – 2016) bine documentată, atrage atenţia tocmai asupra bagatelizării legionarismului, înfăţişarea unor gardişti ca victime nevinovate ale comuniştilor, care trebuie omagiate ca „sfinţi ai închisorilor”, tocmai cu acceptul unor partide considerate democratice. Cum orice ambiguitate, în acest teritoriu sensibil devine riscantă, dacă nu teribil de riscantă, în contextul actual, nu putem conchide decât astfel: la Comisia juridică a Senatului, ambele „tabere politice” au fost animate, bănuim, de o bună credinţă, pe care n-au ştiut să o exprime adecvat.
