Odată cu zarva cu care ne-a înzestrat, fără să fi fost chestionaţi, prădalnica globalizare cu deşartele sale iluzii ale unei comuniuni mai profunde şi mai rodnice, ne-am pierdut, observ, uzul străvechi al împărtăşirii, acea seculară practică de a sta la taină, unul cu altul, unii cu alţii: prilej însoţit aproape obligatoriu, ca într-un ritual, de un gust al plăcerii, în care schimbul de informaţii sfârşea prin a ne face puţin mai înţelepţi.
Regăseam, zilele trecute, furând vaierului steril din jur câteva clipe norocoase un strop din plăcerea şi confortul pierdutelor taine de odinioară darnică şi cu nişte fărâme din înţelepciunea, ajunsă şi aceasta cu mult sub preţul meritat. Cu un jurist, universitar şi, pe deasupra, un calificat curator al unei organizaţii de breaslă, am tăinuit, vreme de-un ceas, despre întâmplări mai mari şi mai mărunte, care ne solicită, cu o inclemenţă morbidă, tihnele cotidiene. Hoţii într-o gamă ameţitoare, de la buzunăritul prin zone aglomerate până la jafurile cu ştaif şi, nu o dată, ordonate pe la vârfurile societăţii, de la crimele oribile de pe şosele comise, cu o inconştienţă penală, de tineri ticăloşiţi în cultul unei vitezomanii de o gratuitate vecină cu prostia până la protestele de stradă, deversate, unele dintre ele, în nişte răzmeriţe comandate aiuritor, sfidând dreptul elementar la linişte al masei de cetăţeni inocenţi şi de multe altele.
Lucid şi cu credinţa nestrămutată în instituţia dreptăţii, comilitonul meu ocazionale mă asigura, nu fără a-mi indica şi câteva exemple cazuistice de-acum de notorietate, că justiţia va triumfa. Argumentul? Istoria, cea mare şi progeniturile ei de mai mică rezonanţă, stă mărturie. E o problemă, mai curând decât de destin, de… echilibru: Themis, zeiţa de pe Olimpul elen, ţine, cum se ştie, într-o mână balanţa, ca etalon al raportului dintre bine şi rău, dintre demn şi infam, dintre uman şi inuman, iar în cealaltă… sabia. A dreptăţii, desigur.
Şi poţi păcăli, ca la un cântar „aranjat”, mistificat chiar de alţi „zei” mai nevolnici de pe Olimp, prinşi în mrejele unor interese de castă sau de familie, însă nu pentru mult timp; căci balanţa themisiană nu e doar un strict instrument al justiţiei, ci şi un garant al unui echilibru mult mai impunător şi mai imperios, în care se circumscrie soarta unei societăţi, a Lumii înseşi. Asemenea seismelor tot mai ameninţătoare în ultimul timp, dezechilibrele balanţei dreptăţii reprezintă avertismente cât se poate de certe ale unui ceas, zi, timp în care sabia zeiţei ridicate din codurile juridice sincopate de slujitori ai lor va cădea imperturbabil şi năprasnic acolo unde culpa s-a comis.
Vei vedea, mă asigură prietenul, vei vedea curând pe drumul către purgatoriul, indiferent de cât de dispuşi la penitenţă se vor dovedi, pe toţi cei ce-au piratat, direct ori prin interpuşi, societatea românească în starea ei de convalescenţă, pe toţi acei „şmecheri” ascunşi încă în semiobscuritatea unor aranjamente temporare, afişând acum un soi de imunitate negociată la gravele delicte pe care le-au săvârşit.
Nevindecat cum sunt de boala unei aşteptări prea înşelate, mă trezesc ademenit în cercul speranţei pe care un om al legii, cu o mai sigură poziţionare faţă de locul de veghe al zeiţei, mi-l conturează, nu fără un plus de luciditate şi un strop de înţelepciune pe care le decretasem aproape risipite de pe ordinea de zi a existenţei noastre pasagere. Şi mă anim la gândul că ştie pe ce se bazează.
