S-a prăpădit domnul ministru Ştefan Andrei!

L-am întâlnit pentru prima dată după ce ieşise din închisoare, inculpat fiind în „procesul CPEx”, adică prin ’93 toamna târziu, la Cilieni, în Băileşti, unde îl invitase Ion Floricel, procuror pe atunci, pentru câteva zile. Era deprimat de ceea ce i se întâmplase, nu-i venea să creadă că rezistase unui coşmar inimaginabil pentru el, care făcuse cu bună-credinţă politica externă a României, cu notabile rezultate într-o perioadă învolburată şi apoi, ca viceprim-ministru, se ocupase de plata datoriei externe a României (13 miliarde dolari în 1986). Interveniseră pentru el, uimiţi de ceea ce i se hărăzise de către noua putere, Mario Suarez, preşedintele Portugaliei, Hans Dietrich Genscher, ministrul de Externe al Germaniei, regele Spaniei, Juan Carlos, Giulio Andreotti şi Bettino Craxi, prim-miniştri ai Italiei, Willy Brandt, cancelar al Germaniei, Andreas Papandreu, premier al Greciei şi atâţia alţii. Povestea cu tristeţe, dar nara fabulos. Trăise propriul Waterloo şi nu mai avea mari aşteptări de la viaţă. După un Waterloo nu mai poţi face greutăţi nimănui, cel mult ţie, aducându-ţi aminte ce s-a întâmplat. Când, de fapt, cel mai bine atunci ar fi să ai o memorie goală, ca un butoi. Numai că memoria îţi rămâne întreagă şi te trezeşti că o iei mereu de la capăt. Mă ştia fiindcă era mort după Craiova, după echipa de fotbal, deşi pasiunea asta nu-i adusese decât discrete bobârnace de la Cancelaria 1. Mă şi ajutase într-o împrejurare delicată, când mi se luase dreptul la semnătură, prin ’83. Ei, parcă numai atunci. Ştia tainele politicii mari şi avea nerv când depăna amintiri. Corneliu Stroe, Dumnezeu să-l odihnească!, îi spunea nea’ Fane şi îl informa cu „orice mişcare” pe la club. Autohtonii de la Judeţ făceau, la rândul lor, diligenţe în privinţa aprovizionării tehnico-materiale a unor obiective economice. Aşa erau vremurile. Reţin frânturi din discuţia lungă de la Cilieni, în care m-a şi testat pe cultura generală. Se pare că i-am plăcut sau, poftim, am scos-o la capăt. Mai ales că avusesem cunoştinţă de un preambul al său la o carte despre America Latină. „Împreună cu Ioan Totu şi alţi câţiva, prevedeam zdruncinătura din România prin martie, aprilie 1990. Aşa consideram atunci. Pe Ioan Traian Ştefănescu îl vedeam o piesă grea în viitoarele schimbări din România. Eu am avut discuţii cu aceştia: Dincă, Totu, Giosan, Ion Traian Ştefănescu şi cu Nicu. Îl vedeam la MAN pe Ion Traian Ştefănescu”. Intelectual îndrăgostit de istorie, beneficiind de o memorie neobişnuită, exemplu de patriot luminat, cult, rafinat, capabil de raţionamente interesante, deloc lipsit de umor de calitate, povestea: „Am fost arestat pe 12 ianuarie 1990, sub acuzaţia de genocid şi subminarea economiei naţionale”. Şi Silviu Curticeanu şi Dumitru Popescu, mai târziu, în memoriile lor, au scris că a suportat foarte greu închisoarea. Şi parcă îl aud: „Ee, stând în închisoare ziceam de multe ori «te bag în mă-ta Ceauşescule, în ce anturaj m-ai băgat»”. Referirea era la unii colegi. „Era unu’ promovat în conducerea partidului ca muncitor (n.r. – Constantin David, fostul ministru al Agriculturii). La proces a spus că toată viaţa lui a fost ţărănist, că nu i-a plăcut deloc comunismul. Tatăl său fusese simpatizant legionar sau chiar legionar, iar el declara acum că nu i-a plăcut deloc regimul ăsta”. Oameni şi oameni. Ştefan Andrei, născut 29 martie 1931, în comuna Podari, a încetat duminică din viaţă, după o îndelungată suferinţă. Avea 83 de ani. Istoricul Lavinia Betea, într-un dialog maraton cu Ştefan Andrei, publicat sub titlul „Stăpânul secretelor lui Ceauşescu/ I se spunea Machiavelli”, l-a întrebat despre epitaful pe care şi l-ar fi ales: „A prevăzut totul şi nu a putut evita nimic”. La Ştefan Andrei formaţia diplomatică a fost mult mai pregnentă decât orice influenţă de tip comunist. A fost membru în Clubul diplomaţilor europeni, din ipostaza de ministru de Externe al unei ţări comuniste. Ceea ce spune multe este pregătirea şi personalitatea sa. Dumnezeu să-l odihnească în linişte şi pace!