Mircea Eliade şi Cesare Pavese: afinităţi elective

0
129

Într-un sfârşit de noiembrie din anul de graţie 2000, mă aflam la Santo Stefano Belbo, în le Langhe piemontese, locurile natale şi ale copilăriei marelui scriitor Cesare Pavese ce au devenit fundalul mai tuturor romanelor sale.

Fusesem invitat la un congres internaţional prilejuit de împlinirea unei jumătăţi de secol de la decesul scriitorului (s-a sinucis, neaşteptat, într-o noapte de sfârşit de august 1950, în camera sa de hotel de la Torino, când nu împlinise 42 de ani). Pregătisem o comunicare pe tema influenţelor, de altfel fertile, ale operei sale asupra literaturii române din ultimele decenii. A fost o surpriză pentru cei prezenţi, circa 30 de pavesiani de pe toate continentele, să afle că în România opera scriitorului fusese aproape integral tradusă, începând din anii ’60. Cum eram la curent cu raporturile dintre Pavese şi Mircea Eliade, atestate epistolar şi cum o fericită coincidenţă a făcut ca în paginile culturale ale cotidianului „La Repubblica” pe care o cumpărasem din incinta Aeroportului Fiumicino la îmbarcarea spre Torino, să aflu de existenţa şi de conţinutul unei alte scrisori. Era a opta, inedită. pe care autorul Meseriei de a trăi şi îngrijitor, împreună cu nu mai puţin celebrul etnolog Ernesto de Martino, al colecţiei viola a editurii torineze Einaudi, pe care i-o expediase, la Paris, lui Eliade, cu doar câteva luni înaintea neaşteptatei sale sinucideri

Argumentul pe care îl notificasem lui Franco Vaccaneo, organizatorul congresului şi director al Centrului de studii Pavese din Santo Stefano Belbo, a fost chiar despre raporturile şi afinităţile dintre scriitorul italian şi Eliade. Fusesem rugat să-l schimb, întrucât altcineva, un expert italian, Pietro Angelini, cu care aveam să dezbat, pe larg, argumentul, colegi într-o pensiune din împrejurimi, şi-l asumase şi anunţase deja.

Sesizând că informaţia – şi conţinutul scrisorii inedite – apărute în „La Repubblica” nu ajunsese la cunoştinţa participanţilor, cu excepţia, fireşte, a lui Franco Vaccaneo, mi-am îngăduit să revin asupra primei mele propuneri, prezentând, pe larg, acele preocupări eliadiane din perioada sa bucureşteană pe care le-am indicat ca posibile puncte de reper ce-i proiectau pe cei doi autori într-un raport simbiotic de natura acelor afinităţi elective de sorginte goetheană. Nu ştiu cât de convingătoare va fi fost pledoaria mea, însă în intervalul cât a mai durat acel congres curiozitatea unor participanţi, cu toţii pavesologi, faţă de afinităţile dintre cei doi şi de empatia dintre ei mi-a depăşit aşteptările.

Câţiva erau la curent cu „scandalul” ce-l implicase pe Pavese între 1948-1950 în ambientul stângii italiene căreia îi aparţinea tocmai pentru iniţiativa sa de a propune editarea celor trei cărţi ale gânditorului român învinuit pentru trecute legături cu dreapta legionară din propria ţară. Autorul Dialogurilor cu Leuco nu doar că n-a renunţat la proiectul său editorial eliadian, dar şi-a apărat opţiunea – şi implicit pe Eliade – prin intervenţii private (răspunsuri epistolare la acuzele unor „tovarăşi” de drum) şi publice, în paginile unei reviste, disociind omul de operă, valoarea acesteia din urmă fiind indiscutabilă, aşa cum avea să-i clarifice lui Antonio Giolitti, încă din 26 iulie 1949:

(…) Cărţile lui Mircea Eliade pe care le traducem sunt două: „Techniques du Yoga” şi „Traite d’histoire des religions”. Ele au fost alese pentru interesul şi valoarea lor ştiinţifice dintr-o grămadă de titluri pe care editorii francezi de la case editoriale etnografice şi religioase ne le trimit. Nu ne-a trecut prin minte să examinăm cazierul penal al autorului, întrucât nu e vorba de opere de politică sau de publicistică. Orice ar face Eliade, ca fugar, nu poate leza valoarea ştiinţifică a operei sale. Ar trebui să încetăm de a publica operele ştiinţifice ale lui Heisenberg fiindcă acesta este un nazist? Ne vom aminti de asta atunci când va fi vorba să publicăm conferinţele sale politice”.

Tot scandalul era… roman, iar Pavese, revenit, după sejurul său din Cetatea Eternă la Torino, îl cunoştea, cu dedesubturi cu tot, aşa cum îi scria colaboratorului său de Martino. Însă presiunea n-a încetat, iar această ultimă scrisoare, descoperită peste decenii de la prematurul său deces voluntar, potenţează profilul unui intelectual dis-inhibat „ideologic”; cum cărţile lui Eliade întârziau să apară[*], el invocă, aşa cum se va vedea din textul pe care îl oferim mai jos în premieră pentru cititorul român interesat, circumstanţe de natură… tehnică, nicicum obstacolele „ideologice”:

Ilustre Maestre, scuzaţi întârzierea datorată absenţei redactorului nostru însărcinat cu colecţia în care trebuie să apară cărţile dv. Am primit de la de Martino traducerea cărţii Technique doar acum o lună şi lipseşte încă prefaţa. Întârzierea predării traducerii ne împiedică să includem cartea dv. în programul pe 1950, deja stabilit în ianuarie. De aceea socotim s-o publicăm în 1951”.

Ceea ce nu spune, din delicateţe, Pavese este că „redactorul” era chiar de Martino care insista să însoţească ediţiile italiene de ample introduceri în care să intervină şi cu disocieri, poziţie pe care scriitorul torinez o refuză categoric, considerând că operele, inclusiv ale lui Eliade, n-au nevoie de astfel de subterfugii.



[*] Ele aveau să apară în 1951, la un an de la dispariţia fizică a lui Pavese, confirmând intuiţia sa admirativă faţă de gânditorul român care, la Paris, îşi căuta drumul spre o consacrare meritată, într-un moment dificil al carierei sale. Reiau, în context, precizarea avansată de unul dintre biografii lui Pavese că apelativul „Maestre” cu care i se adresează „exilatului” român, scriitorul italian nu-l folosise decât faţă de fostul său dascăl de filozofie din perioada liceală.