Doamna Tarniţă şi cultura doljeană

În Consiliul Judeţean Dolj, doamna Daniela Tarniţă, preşedinta Comisiei pentru Cultură, reprezintă într-un fel mediul academic craiovean, cadru universitar fiind, deşi s-a strecurat în mecanismul administraţiei publice judeţene pe o listă câştigătoare.  A încercat şi un vot direct „de încredere”, în tentativa accederii funcţiei de prodecan al Facultăţii de Mecanică, din cadrul Universităţii, unde are catedră. Dar n-a mers. „Misoginism” vetust. În schimb, a primit cadou fără complicaţii funcţia de şefă a femeilor social-democrate doljene, şi acestea o urmează neabătut în cuget şi simţiri, când n-au altceva mai bun de făcut. Care sunt isprăvile dumisale intelectuale nu ştim, dar opinăm că lumea universitară reprezintă sau ar trebui să reprezinte superlativul. Un asemenea amplasament al celor care au o reuşită didactică superioară ascunde şi exigenţele de rigoare. Acum nu prea suntem dumiriţi dacă Daniela Tarniţă reprezintă „elita” craioveană sau intelectualitatea „combativă”. Dilema aceasta îi aparţine. Ceea ce observăm este că atunci când are câte o intervenţie stingheră în şedinţele Consiliului Judeţean Dolj creează mai degrabă stupoare decât lămureşte lucrurile. Ca să soliciţi, cu prietenie şi netulburată candoare directorului Teatrului Naţional „Marin Sorescu”, Mircea Cornişteanu, invitaţii pentru toţi consilierii judeţeni la spectacole, cum s-a întâmplat la ultima şedinţă, deşi omul venise cu o chestiune punctuală, pare şi inabil, şi descumpănitor, şi ca „nuca-n perete”. Oricât de diafan te-ai exprima. Ştim că în alte împrejurări, procedând astfel, Mircea Cornişteanu s-a trezit cu tot rândul de fotolii din sala de spectacole neonorat de invitaţii „avizi de cultură”. Daniela Tarniţă putea fi mai atentă în expozeul sălciu, fiindcă e ridicol să atragi anateme, ca şi când universitarii ne-ar prisosi în Consiliul Judeţean Dolj. La o recentă lansare de carte la Biblioteca Judeţeană „Alexandru şi Aristia Aman” a europarlamentarului Victor Boştinaru, onorată a fi aşezată lângă amfitrion, Daniela Tarniţă s-a simţit obligată să exprime câteva idei generale, aproximative, de o banalitate supărătoare – maladie comună –, circumscrise dreptului de a vorbi voluptuos şi lacom, fireşte, unanim recunoscut. De fapt, Daniela Tarniţă nu vorbea. Oficia. Avea o misiune. Colocvialitatea era vidă. Discursul era gândit ca un depozit de viitoare citate. Se cobora la nivelul asistenţei, cultivând cordialitatea brută, buna dispoziţie, evitând cu grijă orice conţinut explicit. Astfel de evenimente au şarmul lor când „exegeţii” lasă impresia că n-au citit cartea la care fac referire. Aferându-se pe la tot felul de evenimente din spaţiul cultural al Craiovei, Daniela Tarniţă pare, mai degrabă, o culturnică şi nicidecum o avocată credibilă a culturii doljene. Pe care crede că o slujeşte neobosit, indiferent dacă i se cere sau nu. De fapt, când îţi lipseşte vocaţia, îţi inventezi misiunea. Într-un spaţiu spiritual în care reverberează atâtea şi atâtea nume mari ai atâtor „duşi”, Daniela Tarniţă respiră crispat şi pripit, cu o bună dispoziţie indemolabilă şi o psihologie de gaşcă.