Despre onestitatea unor opinionişti

Cu vreun resort disimulat strategic ori pur şi generat din vreo circumstanţă de moment , probabil sub presiunea atâtor tensiuni incubate cotidian în exerciţiul unei demnităţi cu multiple responsabilităţi, premierul Victor Ponta a făcut o declaraţie care a declanşat un necruţător atac din partea adversarilor săi distribuiţi într-un larg evantai mediatic. A mărturisit cum că nu şi-ar fi încredinţat votul său de cetăţean, mai întâi, apoi şi de politician angajat, nici lui Ion Iliescu, la vremea cuvenită, nici lui Mircea Geoană, în confruntarea, în trei, de la prezidenţialele de acum cinci ani, optând, recunoscând domnia sa, pentru… Crin Antonescu.

O declaraţie care a inflamat întregul regiment de jurnalişti şi analişti a căror unică preocupare e, de ceva vreme, un atac continuu, concentrat, întrucât racordat la un foc continuu, al premierului, al guvernului şi al companionilor săi, a căror impardonabilă culpă pare a fi, dincolo de orice alte necesare şi utile derapări sau chiar erori, posibile şi omeneşti, aceea de a bifa un plus considerabil de consens electoral.

Dacă nu m-ar fi oripilat de-a dreptul atitudinea delatoare a analiştilor mărşăluind de-acum pe un front gălăgios al unei ofensive capitalist-liberiste cu un discurs în care concepte şi valori precum cele de justiţie şi de egalitate socială sunt refuzate ca jenante, toată această tevatură mediatică şi-ar fi păstrat o subţie notă distractivă.

În fond, în opinia mea, presupunând onestă declaraţia premierului, gestul ca atare n-ar trebui să depăşească nivelul unui parcurs biografic circumscris istoriei atât de bulversate şi bulversante pe care am trăit-o cu toţii din 1990 încoace. Câţi dintre noi, mai tineri ori mai vârstnici, mai şcoliţi ori mai lipsiţi de… partea cărţii (a nu se confunda gradul de educaţie cu cv-ul scolastic!), mai „progresişti” ori mai „conservatori”, cu ori fără nostalgii după un trecut în care, peste capul nostru, am vieţuit, am supravieţuit, cu împliniri şi eşecuri, cu succese ori nefaste greşeli, n-am balansat, în toţi aceşti ani tulburaţi de schimbări radicale şi uneori radicalizate, pe claviatura unor opţiuni politice, între opţiuni diverse, eterogene, adesea contradictorii?

În ce mă priveşte, lui Ion Iliescu nu i-am dat votul decât în fatidicul an 2000, din motive de-acum istorice. Şi caraghioase, cum se ştie, Atipice, adică. Atunci s-au înghesuit la vot mai toţi criticii de-acum ai stângii ofensate de ei cu apelativul impudic de „ciumă roşie”, cu pletora de elitişti în frunte. Nu l-am votat nici pe Adrian Năstase, din motive prea uşor de evaluat acum, captivat de sloganul schimbării, necesar, dacă nu obligatoriu la acea dată, dar suspicios de promisiunea „jocului” pusă, cu abilitate negustorească, pe tarabă de adversarul de atunci. Şi, sigur, l-am votat pe Antonescu, în acel prim turn al confruntării în care a şters pe jos cu preşedintele jucător trimis în corzi şi devoalat aproape ruşinos de limpede.

Votul e, har Domnului, confidenţial, iar dacă un elector, fie el şi premier, şef de partid, ori simplu cetăţean rătăcit, cum se şi întâmplă, prin hăţişul unor opţiuni supuse bursei amăgirilor inerente, şi-l face, la un moment dat, public, nu văd de ce un atare gest ar trebui transformat într-un fel de anchetă cu iz judiciar?

Altceva însă m-a izbit în atacul dezlănţuit împotriva dezvăluirii premierului Ponta: identitatea celor mai porniţi, între analişti, ale căror poziţionări, nu doar la nivelul votului, ci al angajării depline, ba chiar patetice şi, cu siguranţă, bine remunerate, acoperă întregul spectru al politicului autohton de la o extremă la alta, etalând un sindrom de un cameleonism cras.

Un Ion Cristoiu ce se autodeclara „comunist” cu nişte pantaloni rupţi prin părţile mai ruşinoase, ca şi un Cosmin Guşă ofertându-şi presupusa expertiză de analist cui s-a nimerit – ori cui a promis mai mult, ca să mă opresc la cele mai controversate dintre multele cazuri, sunt suficiente spre a denunţa lunga serie de clivaje şi de detractări, de divorţuri şi de demiteri de la ceea ce se pretinde a intra în structura unei demnităţi civice.

Cât despre alte anomalii, precum cea ilustrată de vechi şi recunoscuţi activişti ai vechiului regim metamorfozaţi astăzi în apologeţi ai dreptei, capitaliste, desigur, neo-liberiste, occidentale într-o manieră nedisociativă, demne de oportunismul vechilor lor încolonări, aproape că nici nu mai e prea mult de discutat. Onestitatea e un criteriu inuzual astăzi, ba chiar riscantă şi imputabilă, atunci când e etalată public.