Italia, un Preşedinte franciscan?

0
329

Alegerea succesorului lui Giorgio Napolitano s-a desfăşurat după un scenariu paradoxal şi insolit pentru o ţară, Italia, în care în politică, în viaţa socială, ca şi în fotbal, nimic nu scapă spectacolului public. Cele trei săptămâni care-au trecut de la retragerea de la Palatul Quirinale a celui ce-şi prelungise, într-un moment de criză, mandatul evitând să intre în jocul celor ce l-au criticat, deseori dincolo de limbajul decent al diplomaţiei, au fost tasate de o competiţie a pronosticurilor ce-au oscilat de la penibil la fantasmagorii. S-au invocat numeroase nume, de la fostul premier Romano Prodi, la Mario Draghi, actualul şef al BCE,  până la un alt fost premier şi lider ex-comunist D’Alema, nelipsind nici propuneri cu un abia disimulat iz comic (actori de spectacole de cabaret), într-o campanie înscrisă parcă în tradiţia filmografiei lui Vittoria De Sica ori chiar a lui Federico Fellini.

Tânărul premier Matteo Renzi s-a aflat în centrul acestei campanii, sub tirul concentrat al propriilor săi colegi de partid, al berlusconienilor din opoziţie, dar mai ales al falangei extremist-populiste reprezentate de Beppe Grillo şi de mandatarii săi în Parlament. Până la urmă întregul spectacol al anticipărilor animând o competiţie bufă s-a dovedit de o gratuitate aproape intrigantă.

A dovedit-o reacţia bulversantă a media, de toate culorile, de la marile cotidiane şi televiziuni până la reţelele de socializare. Nimeni nu reuşise să anticipeze numele celui ce-avea să fie ales, în Parlament, la a patra încercare, dar cu o majoritate confortabilă, de aproape 650 de voturi. El se numeşte Sergio Mattarella, iar presa constata, cu un regret subînţeles, o realitate ce s-ar putea să se constituie în specificul mandatului său prezidenţial: s-a spus că, la finalul votului, nu s-a găsit nicio imagine filmată, nicio fotografie, nicio declaraţie a sa, dintre cele mai recente, care să fie folosită ca indiciu pentru a anticipa rolul pe care-l va juca în viitor. „Nu există imagini” a fost laitmotivul ce-a circulat prin redacţiile de ştiri, urmat de subtitlul „Fantasma noului preşedinte al Republicii”.

Sergio Mattarella

Mai exact spus, într-o ţară a locvacităţii feroce, a bârfei şi a vrajbei cotidiane, nu există vreo declaraţie la vreo televiziune, o ceartă în vreun talk show, vreo fotografie personală sub vreo umbrelă a noului Preşedinte, ceea ce a determinat să se vorbească despre o adevărată „disperare a jurnalelor de ştiri”

În acest context, s-au scos de la naftalină vechi dovezi legate de activitatea sa, totdeauna discretă, de pe vremea când lucra în aparatul de justiţie de la Palermo, ca şi momentul funeraliilor fratelui său, el însuşi judecător în Sicilia şi victimă a unui comando al Mafiei în îndepărtatul an 1980.

Toate acestea puse sub semnul unei taine încă de dezlegat i-au făcut pe câţiva dintre puţinii său prieteni să evoce câteva fraze din primul său discurs de preşedinte al Parlamentului cu peste două decenii în urmă: „Deşertăciune a deşertăciunilor şi totul e deşertăciune…” Strania predicţie ecleziastică, pe care o prefera adesea, ca şi credinţa sa că într-o poziţie publică important este să ajuţi, nu să fii ajutat, cuvinte ce i-au făcut pe mulţi comentatori să-l numească în aceste zile fie un „Preşedinte invizibil”, fie „un paznic” loial, dar la fel de invizibil, al provocărilor la care este supusă Italia în prezent şi în viitorul apropiat.

Un franciscan, s-a spus, mai apropiat, cultural şi etic, de Papa Francisc decât de oricare dintre predecesorii săi şi, mai ales, dintre politicienii care l-au investit şi dintre cei care nu l-au dorit.

Un detaliu, nelipsit de semnificaţii mai profunde: politic, a fost, în tinereţe, un admirator al Aldo Moro, un creştin-democrat „de stânga”, ceea ce l-a determinat, la începutul anilor 90, să migreze în Partidul Democrat, abandonat, scurt timp, după ce a fost ales ca judecător la Curtea Constituţională, acolo unde s-a ţinut departe de viaţa politică şi de agitaţiile acesteia zgomotoase.