De fiecare 1 Decembrie, clasa politică românească îşi aduce aminte că Ziua Naţională ar fi un bun prilej de a-şi proba sentimente şi trăiri de care, altfel, a uitat aproape cu desăvârşire de-a lungul întregului an. Guvernanţii descoperă brusc că ar putea să mai îmblânzească ceva din imaginea proastă pe care şi-a făcut-o, nu numai datorită scandalurilor de tot felul întreţinute între proprii protagonişti, cât mai ales a măsurilor impopulare ce-au făcut uitate promisiunile electorale. Şi, prin urmare, decid parade militare grandioase, ale căror costuri, imaginate chiar şi de cetăţeanul de rând, sfârşesc prin a reduce mult din miza presupusă.
O certitudine rămâne totuşi, tristă în substanţa ei plină de insidii şi anume că ne aducem aminte cu toţii de acest moment epocal al Istoriei noastre numai în preajma ei, ocupaţi, cum suntem, peste an, cu atâtea gâlcevi ce ne caracterizează existenţa cotidiană. Şi, iată, cum, în ciuda unor elanuri, fie ele şi de circumstanţă, la care s-au îndemnat câteva dintre instituţiile fundamentale ale statului, Ziua Unirii pe care o sărbătorim azi, rămâne cantonată la câteva manifestări convenţionale din care pompa propagandistică nu lipseşte.
Este evident faptul că, la nouă luni de la integrarea europeană, indiscutabil un eveniment istoric al destinului României şi al cetăţenilor ei, orice discurs despre patriotism poate părea unora desuet, dacă nu cumva compromis. Uităm însă să mai fim atenţi la modul în care se raportează alte ţări, mai puternice şi chiar lidere în UE la propriile interese şi la propriile seturi de valori pe care le evidenţiază orgoliul apartenenţei la propria istorie.
Şi la urma urmei, cum ar trebui să ne manifestăm în spaţiul acesta festiv într-un moment în care, departe de a se fi epuizat, spectrul dezbinării continuă să ne marcheze de o manieră atât de făţişă şi atât de jenantă? Iar asta cu atât mai mult cu cât, diluat în retorica politică grosieră, patriotismul a devenit, dacă nu un reziduu al unei memorii resimţite, din nefericire drept „vinovate”, ca un motiv oarecum de jenă, ca şi când apartenenţa noastră la un spaţiu şi la o istorie definite prin veacuri n-ar mai conta mai mult decât prevederea unui contract aleatoriu.
Integrarea în UE, survenită cu nouă ani în urmă în contextul unei globalizări acuzate de nu puţine şi alese spirite de pretutindeni, ne-a privat chiar şi de elementara şi necesara nevoie de a ne mai cerceta propria identitate. Imperativul integrării în familia unui Occident considerat aprioric al civilizaţiei şi al progresului ne-a adormit cu totul sentimentul tradiţiei, aruncând în uitare şi în derizoriu mari falii ale patrimoniului milenar de cultură şi artă, de obiceiuri şi de cutume pe care s-a clădit tocmai identitatea pe cale de a fi iremediabil pierdută. Deşi există tot mai multe voci azi, chiar în rândul sociologilor şi al economiştilor transatlantici, care clamează recursul la identitate naţională dinaintea tăvălugului omogenizant şi, ca atare, distructiv al globalizării.
Libertatea de care ne bucurăm azi nu e doar cea obţinută prin jertfa tinerilor din decembrie 1989, ci mai ales prin dăruirea risipită prin veacuri a atâtor generaţii de români care, de la Blaj şi Alba Iulia la Iaşi, Bucureşti şi Chişinău n-au încetat să creadă în destinul neamului supus necontenit vitregiilor istoriei. Şi libertatea aceasta îşi etalează, destul de frecvent, caracterul ei dual, ca să nu spun ambiguu: dreptul egal de a trăi cum doreşti, de a-ţi susţine opinia cu forţa propriilor idei şi credinţe, dar şi pe acela de a te da în stambă proferând injurii la adresa Ţării, a limbii, a culturii, a pământului în care ai văzut lumina vieţii şi în care eşti chemat să-ţi cinsteşti condiţia ta de cetăţean activ.
Însă dincolo de toate acestea, în chiar momentul în care ea, Ţara, se află în pragul unui examen dificil, al reaşezării pe principii mai solide, sărbătoarea naţională ar trebui să retrezească în fiecare din noi sensul – şi acesta pierdut – al solidarităţii. Un sens pe care de altfel l-am cam ratat în istoria noastră, dar pe care l-am ilustrat cu prisosinţă exact cu aproape o sută de ani în urmă, atunci când, la Chişinău, la Alba Iulia, la Bucureşti, la Craiova şi în mai toate centrele civice ale gliei risipite, sute de mii de români s-au reunit sub stindardul acelui memorabil sentiment al unităţii, solidari cu destinul istoriei, împlinind un ideal de veacuri. E cea mai de preţ moştenire pe care ne-au lăsat-o şi în faţa căreia suntem chemaţi să ne închinăm în numele speranţei pentru un viitor sigur şi prosper.
