Un telefon ieri, pe la orele prânzului, de la Radu Berceau, cu care mai discutasem şi de dată recentă, pe marginea participării sale cu avioane uşoare electrice, elicoptere (are punct de lucru la Craiova – AVI SRL) la AeroExpoFest (Cluj-Napoca) şi Blois (Franţa), altă expoziţie internaţională, şi o invitaţie… la o cafea la „Ramada”, impozantul hotel de la kilometrul zero al Craiovei. Discuţie fluentă, picantă pe alocuri, uşor nostalgică, cu tot felul de ingrediente, între doi oameni care se ştiu de demult. Din primele zile ale „revoluţiei”, dacă nu şi înainte şi care rareori au fost pe „o lungime de undă comună”. Regretele reciproce, dacă pot exista, sunt tardive şi deloc simpatice. Radu Berceanu, rupt oficial de scena politică, rămâne pentru „ai lui” (ex-PDL) o instanţă, dar asta nu o mărturiseşte, dar se resimte, deşi nu e deloc străin de ceea ce se întâmplă prin părţile locului. Are har şi coerenţă, în tot ceea ce povesteşte, încât cu greu poate fi deturnat, deşi la el ideile au obligatoriu linie de sosire. Sunt multe lucruri care nu-i plac, dar încearcă să creadă că în campania electorală se va înțelege că nu mai e timp de pierdut. Asta ca o parere, fiindcă nu caută să se amestece în bucătăria internă a liberalilor doljeni, care nu duc lipsă de oameni de ispravă. Ş.a.m.d.. E la zi cu toate mişcările de pe scena politică. Nu-l pune în paranteză nici pe Klaus Iohannis. Redistribuie accentele cu o tehnică a discursului bine exersat, de-a lungul timpului, fără gratuită maliţie sau mânat de capricioase orgolii. E captivat de alte lucruri, mai exact de pasiunea lui pentru avioane. Teritoriu în care probează, nu exagerăm, hiperinteligenţă. Avioane cu baterii electrice sau motoare termice, în a căror producţie chiar contează. Obsedat de imperativul rigorii întregul efort ingineresc a devenit competitiv, în afara ţării. Abundenţa volubilităţii sale nu este decât o structurală oroare de vacuitate a mesajului liberal actual. A trebuit, mă gândesc, în timp ce vorbeşte, ca Radu Berceanu să părăsească scena, pentru ca cei dimprejurul său să recapete, prea târziu, răgazul necesar şi unghiul potrivit pentru a-l recunoaşte. Vorbă veche românească: orice lucru îl preţuieşti, când nu-l mai ai. Radu Berceanu a părăsit scena politică, cum aminteam, de mulţi ani, s-a dezintoxicat, dacă putem spune aşa, şi priveşte actorii de pe margine, căutând metoda cea mai exactă de a înţelege lucrurile, la nivelul limbajului lor, cel mai intim. Talonează totul cu o teribilă virtuozitate analitică, curăţându-şi naraţiunea de aproximaţii ceţoase şi exaltări, fără a aluneca în uscăciune sau pedanterie. Prin expresivitatea sa, mă gândeam, Radu Berceanu a transformat ceea ce era un oficiu, mai mult sau mai puţin convenţional, simplu manageriat sau nici atât, în ceva… aproape inefabil, arta de a conduce o formaţiune politică. Judecata mea nu e deloc pripită şi nici interesată. O spun, fără entuziasm, s-a descurcat, graţie unei dotări şi native, care nu poate fi pusă la îndoială. A condus Doljul, timp de mai bine de un an, din biroul ultimului lider comunist, ca reprezentantul „celor lipsiţi de putere” onorând o investire, pentru care nu avea nici o înclinaţie, exclusiv din datorie civică. Meandrele vieţii au făcut să accepte, în nişte circumstanţe încâlcite, un rol pe care nu l-ar fi acceptat din înclinaţie. Nu i s-au împlinit toate dezideratele politice, şi are regrete, dar a răzbit în profesia sa de bază de inginer aeronautic. Mi-a relatat, fără nuanţări de prisos, prima sa întâlnire cu actualul primar al Craiovei, rival politic autentic, chiar de temut, Lia Olguţa Vasilescu, rămânând uimit… de primirea făcută, la primăria municipiului, care nu amintea cu nimic, de bătăliile politice autentice. Viaţa te pune, nu rareori, în ipostaze dintre cele mai bizare, şi din păcate totul se dizolvă doar în amintiri.
