De parcă n-ar fi ajuns suferinţa pe care cutremurele din Italia au semănat-o în milioane de suflete şi de conştiinţe din întreaga lume, nu lipsesc în aceste zile nici evenimente pe care media ni le oferă cu o sârguinţă demnă de consecinţe mai tonifiante. Şi, printre acestea, cum ar fi putut lipsi cele legate de natura Planetei, a societăţii în care abia am intrat şi care vesteşte transformări radicale ce ne vor conduce mai curând decât şi-ar fi putut imagina chiar cei mai temerari creatori de ficţiuni, la un mod de viaţă apt să scufunde în uitare câteva milenii ale existenţei pe Pământ.
Două mi se par întâmplările de top în contextul de mai sus.
Întâiul e legat de prezenţa, pentru câteva zile, în Italia, a celebrului Mark Zuckerberg, miliardarul inventator al Face Book-ului şi, în general, al aşa-ziselor reţele de socializare. Sosit la Roma, de care se declară îndrăgostit mai ales din cauza faimei sale antice latine (Împăratul Augustus, Enea cu „odiseea” sa legendară şi Cicero sunt reperele acestei pasiuni), după o vizită la Papa Francesco, o cină cu premierul Renzi şi o cină la Modena, la un vestit bucătar, ca să nu mai vorbesc de calitatea de nuntaş la căsătoria unui prieten în ambientul lacului Como), Zuckerberg a avut o întâlnire „seminarială” cu studenţii de la Universitatea romană Luiss. Şi, navigând ca un nou Ulise, nu spre o Ithacă, ci dincolo de coloanele lui Hercule, deci spre o Terra pe care tehnologia în act acum o va transfoma într-o Planetă Virtuală, el îşi începea discursul cu o glumiţă:
„Adevăratul motiv pentru care am venit la Roma e de a găsi nişte Pokémoni…”, completând, de data asta la modul serios, că, de fapt, „Dacă nu va mai exista Pokémon Go, vom vedea multe lucruri asemănătoare în viitor, realitatea digitală adăugată celei reale. Însă peste cinci ani vom folosi cu toţii realitatea virtuală spre a comunica, făcându-ne să simţim ca şi când ne-am găsi alături de persoanele dragi…”.
O revoluţie, în istoria informatică – continuă -, concedând însă că un simplu like nu va echivala niciodată cu un… adevărat surâs. Adică, aş adăuga eu, nu cu unul real, ci pur fictiv pe care, de altminteri, ni le împrumutăm de veacuri din paginile ficţionale ale beletristicii ori, mai nou, din peliculele cinematografice. Şi, în esenţă, soseşte, la iscodirile unor studenţi cu un simţ contestatar mai activ, profeţia sa descumpănitoare, potrivit căreia în decursul a următorilor două decenii, vom locui şi trăi pe Planeta Virtuală. Nu din cele risipite prin Univers în căutarea cărora e deja în act o vânătoare satelitară, ci cea pe care ne aflăm de milenii.
Că aşa va fi, aproape că nu am cine ştie ce îndoieli. Nutresc însă, ageamiu aparţinând prin destin familiei „băştinaşilor” în descendenţa tipologiei umane istoricizate milenar, nişte nelinişti pe punctul de a se transforma în veritabile angoase. Şi în interogaţii obsedante.
Mai întâi,demn de iscodire neliniştitoare devine chiar adjectivul „virtual”. A cărui etimologie latină indică o contrapunere la realitatea de facto activând ceva care implică facultativul, ceva care, nefiind, e pe cale să devină, dar niciodată în forme ale realului fizic, ci mai apropiat de zona simulacrului.
Şi tocmai legat de acest aspect, iau seama la o altă întâmplare, în aparenţă fără legătură cu „revoluţia” informatică, însă cât se poate de instructivă pentru partea negativă a internetului şi, mai precis, a comunicării „virtuale”. Şi mai precis strâns corelată „generaţiei FB”, în numele căreia un „chibiţ”, altminteri literat cu pretenţii, îşi permitea zilele trecute să arunce cu lături în direcţia acad. Ioan Aurel Pop cel care, în discursul inaugural al Congresului Internaţional al Istoricilor desfăşurat la Cluj, îşi exprima temerea ca, în ambientul „societăţii virtuale”, a reţelelor de socializare ca substitute ale cercetării şi ale memoriei, umanitatea să-şi piardă conştiinţa propriul trecut.
S-a întâmplat tot pe o reţea de socializare, pe Tweet, când la o postare a sa chemând la solidaritate pentru victimele cutremurului din Italia, cunoscutul director al televiziunii din Peninsulă La7, Enrico Mentana, şocat de apostrofarea unui internaut care cerea executarea imigranţilor pe motiv că, la un cutremur, ar putea devaliza chiar şi băncile, l-a numit, cu un neologism, webete. Iar cuvântul, în chip de poreclă injurioasă, a asfixiat spaţiul virtual (digital), repurtând un succes descumpănitor şi pentru cel ce l-a folosit.
Chiar dacă un lingvist s-a grăbit să-i surpe jurnalistului paternitatea neologismului, indicând prezenţa acestuia prin anii 90, sensul peiorativ este însă noutatea absolută şi acest lucru a devenit….viral.
Ca posibilă definiţie, webete (terminaţia adjectivală peiorativă s-a păstrat, tot din latină, şi la noi) ar fi „un tip uman pe care tehnologiile digitale şi social network nu l-au făcut mai inteligent, mai conştient ori mai informat. Din contro, mai credul, ba chiar cretin şi idiot. Credul, întrucât gata să creadă real şi virtuos… virtualul: crede, spre exemplu, că vorbeşte cu Papa fiindcă îi trimite un tweet, transformă fantasmagoria în propria sa filozofie de viaţă, confundă cinismul cu ironia şi parodia cu adevărul.
Cum am mai scris în acest spaţiu, nu cu mult timp înaintea sfârşitului său lumesc, Umberto Eco nu se sfiise să numească cretin pe acest tip de…webete.
