Cititor fidel al lui Roberto Saviano, autorul de-acum celebrei cărţi „Gomorra” după care s-a turnat şi un film de succes, ambele traduse şi difuzate în aproape toată lumea, am identificat într-una dintre ultimele sale intervenţii mediatice o opinie-enunţ al unei dimensiuni a mafiei mai puţin relevate.
Remarca scriitorului, activ şi ca jurnalist, editorialist şi blogger (rubrica sa din săptămânalul milanez „L’Espresso”, cu provocatorul titlu „Antitaliano” îl concurează pe Umberto Eco cu a sa de-acum consacrată în timp „La bustina di Minerva”), se regăseşte în textul a două interviuri acordate, primul unui Festival internaţional de literatură desfăşurat în Brazilia şi consacrat în întregime problemei mafiei, iar cel de-al doilea televiziunii publice din Albania.
Confruntat cu un întreg set de întrebări (asupra raporturilor dintre mafie şi politică în Italia de ieri şi de azi, asupra celor mai corupţi politicieni italieni, despre cauzele crimei organizate în ţările în curs de dezvoltare), Saviano conchide, pornind de la premisa că acolo unde Statul e mai puternic, mafiosul îşi asumă riscuri enorme, ceea ce nu înseamnă şi că s-ar eradica fenomenul. În fapt, avertizează el, chiar şi ţările cele mai structurate, precum Franţa şi Germania, îşi au mafiile lor, mai puţin recrudescente, dar la fel de active şi de prolifice.
Cât despre fenomenul de corupţie, trebuie insistat asupra faptului că el nu poate fi combătut dacă e redus doar la nişte aspecte morale. Fiindcă, atunci când în plasele lui sunt prinşi politicieni şi persoane publice (inclusiv intelectuali, jurnalişti, simple „cutii de rezonanţă” ale unor grupuri de interese), mafia nu îndeplineşte în niciun caz rolul de frână în carieră, ci devine, mai totdeauna, oricât de paradoxal ar părea, chiar o cale de… succes. Transformată într-o veritabilă „reţetă”, ea va fi aplicată, fără vreo tresărire de conştiinţă, de către o categorie de persoane fie lipsite de autentice valenţe culturale, fie ahtiate după Putere,al căreia suportul ocult din partea reţelelor de corupţie le facilitează accesul la poziţiile şi, fireşte, la fotoliile râvnite.
Născut în zona napolitană, acolo unde Ndrangheta şi-a stabilit unul din cartierele sale generale, trăind, copil şi adolescent, sub incidenţa crimei şi ameninţării ridicate la rangul de reguli de viaţă cotidiană, Roberto Saviano avea să publice, la vârsta de 25 de ani, romanul său-denunţ, „Gomorra” care, suprapus peste tragediile crimelor cărora le-au căzut victime înalţi demnitari şi, mai ales, judecători, a generat, în Italia şi, apoi, în alte părţi ale lumii, un adevărat cutremur. De emoţie, în rândul cititorului de rând, de spaimă, în cel al clanurilor mafiote şi, poate mult mai fragil decât ar fi meritat, de preocupare la nivelul clasei politice.
De câţiva ani buni, ostatic al propriului destin biografic (trăieşte, de un deceniu, într-un fel de clandestinitate, fiind sub pază de protecţie 24 de ore din 24), Saviano jurnalistul, mai mult decât romancierul, continuă să denunţe pe mai multe fronturi, în Italia şi în alte ţări (recent a acordat un fulminant interviu postului BBC din Londra), ceea ce el consideră a fi mafia internaţională. Sau mondializată ori, mai exact spus, globalizată şi ea, odată cu societatea umană în ansamblul ei.
„Mafia – decreta el în această vară – e deja o problemă a Europei”, fiindcă ea e un fenomen al capitalului mafiot: iată într-o formulă concisă, aparent abstractă, mănuşa aruncată „civilizaţiei” neo-capitaliste, apărate, din păcate, în tranşee mascate ideologic, de exact acei intelectuali-pioni nedeclaraţi ai unui sistem cuplat cu mecanismele mafiei resetate, dar cu acces nestingherit la resursele pe care Capitalul, în goana după profit, sfârşeşte prin a i le pune la dispoziţie, fie prin metode subcontractante, fie prin cea a reciclajului banilor.
Nu-i de mirare că Saviano nu se sfieşte să identifice, în marasmul acesta neocapitalist conectat la clanurile mafiote, o „burghezie”, („sănătoasă”, cum o caracterizează ironic!), fără teama de a cădea victima catalogărilor de „stângist” ori, de ce nu, de „comunist”, ceea ce nici n-a fost atât de departe de rezervele cu care a fost întâmpinat de unii „tribuni” ai dreptei.
Urmărindu-i poziţiile, fermitatea cu care şi le susţine, autenticitatea şi varietatea denunţurilor sale, am regăsit în ele multe dintre realităţile nu mai puţin alarmante din societatea dâmboviţeană, în care mafiotismul aproape nici nu mai are nevoie de sofisticate tactici de a se oculta, acţionând pe faţă, trădat de o vocaţie a Puterii gestionate pe faţă cu convingerea că, subsidiară actului politic, nu mai are nevoie de vreo acoperire disimulatoare.
