Vorba lu’ Turcu’ (din Pagini de jurnal)

0
29

Cât de greu va fi fiind, aşa cum încântător ne asigură un vers al unui vechi cântec popular, drumul la coborâş rămâne unul dintre acele adevăruri pe care fiecare ajunge, cu trecerea vremii, să-l verifice pe cont propriu. Şi doar întoarcerea în timp, în copilărie, la rădăcini ca la un test major de autentificare a propriului destin, e în măsură să-ţi indice, cu toată fragilitatea amintirii, indicii despre vreun sens al unui parcurs prăvălit inexorabil spre finiş.

Reactivată fără preaviz, memoria selectează – după criterii ascunse, în parte misterioase – imagini, întâmplări, chipuri în care te regăseşti, ca într-o oglindă spartă, în ipostaze în care resimţi cu acuitate ispita de a identifica noime acolo unde n-au fost decât incidenţe; de a da sens celor ce nu erau decât circumstanţe; de a conferi o valoare supremă unor evenimente deversate în fluiditatea trăirii căreia nu prea i-ai fost „gestionar”. Firul de iarbă, din ungherul curţii, stolul de grauri din dudul crescut impetuos pe marginea unui şanţ săpat de caldele şi repezile ploi ale unor veri ce nu mai sunt, şuierul crivăţului în ierni în care singura aventură rămânea asediul derdeluşului cu săniile meşterite de bunici pricepuţi…

Toate acestea şi încă multe altele îţi reapar, acum, în amurgul instalat fără să-ţi fi cerut voie, pastelate edenic. Copil nu se re-devine, cum ne amăgesc unele psihologii „îmbietoare”, se re-descoperă: e vorba mai curând de o căutare-regăsire; o reciclare a trecutului, strecurat prin filtrul unei amintiri cumva amoroase, fie şi doar atunci când momentele cu adevărat tragice, personale ori înscrise în destinul colectivităţii, lipsesc ori sunt înadins răsturnate din raţiuni terapeutice.

Printre figurile ce-mi survin, cu o acută frecvenţă, este cea a unui vecin mucalit, mai totdeauna plin de o vervă într-un asumat dispreţ faţă de orice context al împrejurărilor ce-i stârneau spiritul său de o causticitate benignă. Îl chema, la propriu, Turcu, dar îşi asumase şi el, ca şi consătenii săi, numele ca pe o poreclă: nu fi turc şi celelalte variante ale acestei ziceri cu substrat de apostrofare i s-o părut teribil de incitantă aşa că şi-a însuşit-o şi aproape că îi obliga şi pe ceilalţi s-o folosească. De aici, se ivise şi intrase în codul referenţial al satului invocarea Vorba lu’ Turcu, ce suna ca o instanţă sapienţială, cum a-i spune Vorba lui Kant sau, mai în spiritul acelor vremuri, Vorba lui… Marx.

Turcu’ (apostroful substituie, aici, numele cu porecla) era, cum anticipam, un mucalit, pus pe şotii, glumind din orice şi despre orice, luând în derizoriu fapte altminteri neplăcute, distribuind, cu un limbaj lipsit de orice urmă pudibundă, adevărate sentinţe, însă cu o evidentă şi vie naturaleţe. Se afla, mereu, acolo, de fiecare dată prompt în a-şi articula gândul.

Nimic însă răutăcios în felul său de a judeca lucruri, întâmplări, situaţii, semeni: sub crusta caustică, sub care zăcea disimulat felul său ironic de a vedea lumea, se ascundea, aşa cum aveam să-mi dau seama mai târziu, un suflet mare şi generos. Era exact ceea ce copilul care eram nu înţelegea pe atunci cum de cei vizaţi de Turcu’ nu păreau supăraţi, ba ieşeau dintr-o situaţie în aparenţă conflictuală înseninaţi, tămăduiţi.

Amintirea cea mai intrigantă despre Turcu’ (prenumele l-am uitat, poate tocmai fiindcă nimeni, nici el însuşi, nu-l folosea) este legată de tradiţia horelor duminicale ale satului, exilate de-acum şi ele în unghere muzeale împreună cu mare parte din zestrea noastră identitară.

Amator de petreceri conviviale, Turcu apărea deodată în mijlocul horei, luând, cum se spunea, sârba-nainte, repetând, cât îl ţinea gura, cu o frenezie neostoită, un unic refren pe care nu l-am uitat nici până acum: „Uite-aşa cum ne vedeţi / I-am f… în c… pe nemţi”; apoi, suspendat o clipă în plin joc, de parcă aştepta să se asigure că toată suflarea a pătruns profundul înţeles al vorbelor, revenea, cu două tonalităţi mai sus: „Iote-acuşi, acuşi, acuşi, / O să-i f… şi pe ruşi”.

Mult mai târziu aveam să aflu, nu de la el, căci nu-i plăcea să vorbească despre sine, cum tocmai aceste prea vinovate vorbe îl costaseră câteva luni de arest: de arest, undeva prin beciurile miliţieneşti craiovene, scăpând de un proces politic fiindcă el se apăra spunând că preluase cuvintele de pe front, flăcău de nici nouăsprezece primăveri şi fără şcoală, fără să fi înţeles vreodată ce anume spuneau ele.

Că înţelesese prea bine, nu încape nicio îndoială. O dovedeşte şi faptul că, ori de câte ori vreun consătean invoca acea uzată Vorba lu’ Turcu’ în toiul vreunei dispute cu substrat… politic, nu mai era nevoie să continue… Cu alte cuvinte, vorba aceea o ştiau cu toţii şi, astfel, discursul se împlinea de la sine, într-o nişă moromeţiană de care însă ei erau cu totul neştiutori.