Cronicar la „New York Times”, deţinător al premiului Nobel pentru economie, Paul Krugman a ţinut ieri, la Paris, o conferinţă asupra crizei zonei euro, la iniţiativa Societăţii Lunalogic. Întrebarea veche este în continuare de actualitate: „Europa, care este numărul tău de telefon?”. Şi asta în pofida emergenţei Merkozy, un duo format din Angela Merkel şi Nicolas Sarkozy. Preocupat de ceea ce se întâmplă, pentru Paul Krugman este dificil de înţeles cum poate funcţiona Europa, cum poate găsi mijloacele de ajustare. Şi acesta este un motiv de îngrijorare pentru viitorul economiei mondiale. Până acum, nici un summit n-a adus răspunsuri adecvate, nici o decizie politică n-a tratat problema în integralitatea ei. Criza rămâne văzută doar ca o problemă de derivă bugetară. Şi nu este cazul. Dezechilibrele existente, dar şi diferenţele competitive şi de fluxuri de capital, n-au fost luate în consideraţie. Singurul aspect pozitiv vine de la Mario Draghi, preşedintele Băncii Centrale Europene (BCE), care, indirect, uşurează piaţa datoriilor suverane. BCE ar trebui să acţioneze precum Rezervele Federale (Fed), care cumpără masiv datoria SUA. Europa are nevoie de o politică monetară agresivă, chiar mai agresivă decât a SUA. Nici există nici o altă modalitate de a face ajustările necesare. BCE trebuie să cumpere datoriile statelor, dar să favorizeze, de asemenea, expansiunea monetară. Există riscul deraierii preţurilor? Şi iată răspunsul lui Krugman: „Inflaţia nu este problema, este soluţia”. Pentru a restaura competitivitatea în Europa în viitorii cinci ani, pe fondul salariilor în scădere în ţările europene mai puţin competitive, cu 20% faţă de Germania, cu un pic de inflaţie această ajustare este uşor de realizat. În final, problema este aceea a unui dezechilibru în balanţa plăţilor. Dar, de exemplu, Spania, unde salariile n-au fost întotdeauna peste medie, este un fenomen recent. După crearea monedei euro, fluxuri masive de capital, în ţările considerate periferice Europei, au provocat o bulă a creditului. Problema zonei euro este însăşi construcţia acesteia. Acum 20 de ani, această uniune monetară a provocat dezbateri economice şi ne-am întrebat ce sistem poate gestiona un şoc asimetric, o recesiune profundă într-o ţară sau alta. Dar problema a fost neglijată. În SUA, şocurile asimetrice sunt gestionate perfect, graţie unui sistem bugetar integrat şi unei mobilităţi depline. Europa nu are aşa ceva. Are nevoie de un plus de supleţe a sistemului. O politică monetară mai puţin strictă, cu o inflaţie de până la 4%, oferă o oarecare flexibilitate, care lipseşte zonei euro”. Germania consideră că corectitudinea fiscală şi disciplina sunt soluţia. Este greşit şi Germania omite postura de la sfârşitul anilor ’90.
