Să contăm doar pe făgăduinţe de loialitate?

Dan Voiculescu a spus mai multe lucruri într-una din serile trecute, la Antena 3, nu toate mari cugetări, nu toate lipsite de orice conţinut. Ca politician versat, Dan Voiculescu ştie cam toate metehnele parlamentarului român, din proprie experienţă, şi mai ales predispoziţia acestuia la versatilitate, la vesele tumbe ideologice, la schimbarea la faţă atunci când îşi dovedeşte sieşi cât e de deştept. Din păcate, vers atilitatea aceasta nu e o noutate în lumea românească: e mai curând o boală cronică specific naţională. Şi nu mai evocăm „schimbările la faţă” ale unor elite intelectuale,de care s-a ocupat, cu reală competenţă, istoricul Lucian Boia. O adânc înrădăcinată convingere autohtonă e că deşteptăciunea se poate dispensa de caracter, respectiv „excesul” de carac tere o probă de prostie. Motiv pentru care „adeziunile sincere” se reajustează cu uşurinţă, fără stânjenitoare prejudecăţi. A supravieţui pe bază de isteţime este sau a devenit c ea mai echivocă virtute naţională. Ne aflăm în buza unei campanii electorale deloc calme pentru alegerile parlamentare, cu candidaţi deja anunţaţi pe toate colegiile uninominale. Peste puţine zile, candidaţii de acum luaţi în evidenţă la birourile electorale îşi vor începe întâlnirile cu alegătorii, în cadrul cărora vor asculta doleanţe şi vor face nelipsitele promisiuni, conform c lişeelor consacrate. Din care, cu siguranţă, va lipsi una singură: fidelitatea faţă de electorat şi faţă de formaţiunea politică sub ale cărei falduri candidează. Mai clar spus: intenţia de a migra la o altă formaţiune politică după accederea în Parlament nu es te cu nimic garantată. Nici măcar printr-un banal angajament moral, cum am mai spus . A face un inventar al traseismului politic în legis latura care se încheie, sau cea precedentă, este lipsit de sens. Fiindcă în România versatilitatea nu e numai o carenţă de caracter: e deopotrivă, un efect al lipsei de convingeri, al adeziunilor superficiale, nereflectate, al derutei politice. Când nu eşti situat nicăieri poţi fi oriunde. Ne referim la Parlament „când se votează”. Pledoaria de faţă este pentru loialitate, conduită articulată, suită în idei şi atitudini. Cum se poate garanta aşa ceva? Greu de dat un răspuns. Juratul pe Biblie? Să fim serioşi, nu jură miniştrii la începutul mandatului, cu mâna pe Biblie, că îşi vor dărui „toată puterea şi priceperea pentru propăşirea spirituală şi materială a poporului român”? Şi? Traseismul politic, maleabilitatea conjuncturală, în macabrele forme exersate, nu este altceva decât o sfidare a celor care votează, în temeiul opţiunilor lor politice. Bine, ni se va reproşa, dar nu plutim întrun ocean de rigoare morală, de exaltare a onoarei, de consecvenţă. Şi aşa este. Şi s-ar putea face un  comentariu pe această temă. Dar traseismul politic trebuie curmat şi bine ar fi dacă din capul locului, cum se spune, alegătorii ar putea conta nu doar pe făgăduinţa circumstanţială de loialitate, ci şi pe angajamentul scris al candidatului, pentru care se trudeşte de militanţii partidului şi în care se investeşte încredere de către alegători.