Crin Antonescu a ieşit oarecum boţit la imagine după interimatul la preşedinţia României, scăzând şi în sondajele publicate, în măsura în care acestea sunt veridice. Cu puţine excepţii, presa i-a fost ostilă, deşi motivele au fost şi au rămas cel puţin enigmatice. Liderul liberalilor nu este un înger, fiindcă aceştia sunt în cer, dar este politicianul cu cel mai bun discurs din Parlamentul României şi, în afară de asta, nu poate fi bănuit în nici o împrejurare că n-ar îmbrăţişa valorile democratice. Într-una din serile trecute l-am auzit pe Mihai Răzvan Ungureanu, fost prim-ministru şi acum preşedinte al partidului de buzunar Forţa Civică, invitat la „Naşu”, considerându-l pe Crin Antonescu ca „inadecvat” la Palatul Cotroceni. Despre cât de adecvat la Palatul Victoria a fost MRU n-are rost să mai amintim. Fiindcă a fost o calamitate sau a rezonat cu aşa ceva. Ce i se reproşează, între altele, preşedintelui Senatului, Crin Antonescu, este izul naţionalist al retoricii sale în această vară. Ceea ce într-un fel ar putea fi adevărat. Numai că rămâne de discutat şi o astfel de acuză, atâta vreme cât în spaţiul Uniunii Europene nu lipsesc accentele naţionaliste şi, chiar fără „paradă”, majoritatea liderilor „mari” nu-şi derobează retorica de astfel de ingrediente. Şi nimeni nu le face vreun reproş. O întâmplare: suntem în 2003. Guvernul Poloniei este pus în faţa unor prevederi cu totul diferite din proiectul Constituţiei europene. Premierul Leszek Miller, scăpat miraculos dintr-un accident de avion, vine la conferinţa de la Bruxelles într-un cărucior de invalid. Alături de preşedintelele Alexandr Kwasniewski îşi impun punctul de vedere. Întâmplător, doi foşti comunişti… Pentru că a fi polonez e una dintre cele mai neobişnuite şi mai puternice formule de identitate între naţiunile Europei. Şi e greu de găsit o altă identitate naţională care să fi fost definită atât de puternic. Să ne întoarcem însă puţin în timp. Şi în perioada interbelică democraţia şi naţionalismul au constituit axele principale ale dezbaterii politicii româneşti. Pentru unii România nu era destul de democrată, pentru alţii nu era destul de românească (Lucian Boia – „Capcanele istoriei”, Ed. „Humanitas”, 2011). Aveau cu toţii dreptate: fie din punctul de vedere al filosofiei democratice, fie în raport cu filosofia statului naţional. Astăzi democraţia este rezonabilă, iar naţionalismul de-a dreptul diluat. Ce-au păţit vecinii noştri din vest pentru convingerile lor exacerbat naţionaliste se ştie, deşi nici soluţia destrămării totale a fostei Iugoslavii, la care s-a ajuns finalmente, cu artificialul cvasi-stat Kosovo, bănuit a fi o ameninţare teroristă pentru Europa, nu este una ideală. Într-o împrejurare deloc îndepărtată, cancelarul german Angela Merkel spunea despre multiculturalism, „multikulti”, că a fost un eşec. Se poate discuta mult pe această temă. N-am putea spune cu exactitate care sunt calităţile cu relief şi care sunt defectele evidente ale liderului USL Crin Antonescu. Am putea spune, recurgând la o expresie franceză, că nu permite „ni cet exces d’honneure, ni cette indigne”. Puseele străvezii de naţionalism din discursurile lui, în nici un caz nu i se pot reproşa. Şi asta în circumstanţele în care unor adversari politici care au cântat „la înalta poartă”, de la Bruxelles şi Strasbourg, cât i-au ţinut brăcinarele, nu li se impută nimic. Fiindcă pentru ei România e de mult pe tarabă.