Ziua de 29 iunie a fost hotărâtă ca sărbătoarea comună a Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, care la Roma, erau prăznuiţi încă din vremea împăratului Constantin cel Mare. De aici, chiar în cursul secolului al IV-lea, sărbătoarea a trecut şi în Răsărit, iar din secolul al VI-lea a căpătat mare solemnitate.
Apostolatul Sfinţilor Petru şi Pavel s-a bazat pe mandatul primit de la Mântuitorul Hristos de a face cunoscută Evanghelia Sa în toată lumea. Sf. Petru, pescarul din Betsaida, a fost unul din “cei doisprezece” aleşi de Hristos de pe ţărmul Tiberiadei pentru a-i fi ucenici şi martori ai activităţii Sale pe pământ. Se pare că Sf. Petru era cel mai vârstnic, un om plin de contradicţii, entuziast, vorbăreţ, gata să-şi dea viaţa pentru Iisus, dar şi să jure strâmb, lepădându-se de El. Nici vârsta, şi nici vreun merit personal nu-i dădeau întâietate faţă de ceilalţi apostoli, cum pretinde teologia apuseană, nu din admiraţie pentru apostol, ci mai degrabă pentru a justifica primatul papal, care contrazice şi Scriptura, şi Tradiţia. Şi-a dus mandatul primit până la capăt, aur şi argint nu a avut, dar ce a avut aceea a dat: în numele lui Iisus Hristos, a vindecat, a cuvântat, a convertit mii de suflete. “Al treisprezecelea apostol”, cum l-au numit unii pe Sf. Pavel, era un fariseu cu o educaţie solidă şi, ca toţi fariseii, consideraţi stâlpii de rezistenţă ai iudaismmului, respecta cu stricteţe Legea şi tradiţia. L-a întâlnit pe Hristos ceva mai târziu decât “ceilalţi doisprezece”, în vara anului 36, la porţile Damascului. Asta i-a făcut pe unii creştini din vremea sa să privească cu îndoială originea divină a apostolatului său şi a Evangheliei propovăduite de el şi încercau să-i diminueze autoritatea, insinuând că este inferior “celor doisprezece”. Sf. Pavel, referindu-se la minunea de pe drumul Damascului, îi asigură că Evanghelia propovăduită de el i-a fost descoperită de Hristos şi că este un adevărat apostol al Lui: “Când a binevoit, Dumnezeu m-a ales şi m-a chemat să descopere pe Fiul Său întru mine, ca să-L binevestesc la neamuri. Nu am primit sfat de la trup şi de la sânge. Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus ştie că nu mint. În călătorii adeseori, în primejdii de la tâlhari, în primejdii de la neamul meu, în primejdii de la păgâni. În osteneală şi în trudă, în privegheri, în foame şi în sete, în frig şi în lipsă de haine… M-am făcut ca unul fără de minte, lăudându-mă. Voi m-aţi silit! Căci se cuvenea să vorbiţi voi de bine despre mine, pentru că nu sunt cu nimic mai prejos decât cei mai de frunte dintre apostoli, deşi nu sunt nimic. Dovezile mele de apostol s-au arătat la voi în toată răbdarea, prin minuni şi puteri. Căci Cel ce a lucrat prin Petru la apostolia tăierii împrejur a lucrat şi prin mine la neamuri.”
Sinodul Apostolic de la Ierusalim (49-50 d. Hr.)
În sânul Bisericii iudeo-creştine, exista o minoritate care renunţa greu la ideea că circumcizia -semnul legământului cu Dumnezeu- ar putea înceta să mai fie obligatorie pentru mântuire şi pretindea că păgânii convertiţi nu pot fi pe deplin creştini dacă nu primesc şi Legea mozaică. Circumcizia era o practică dureroasă care provoca repulsie, astfel se explică numărul mai mare al femeilor convertite la creştinism faţă de numărul bărbaţilor. Sinodul Apostolic de la Ierusalim, prezidat de Sf. Iacov, primul episcop al Cetăţii Sfinte, a fost convocat pentru a găsi un răspuns la controversata întrebare: circumciderea păgânilor era necesară pentru mântuire sau numai pentru a fi acceptaţi de evrei în cercurile lor? După dezbateri, Sf. Petru, care vorbea de obicei în numele tuturor, a declarat libertatea păgânilor de a adopta sau nu Legea mozaică, concepţie ce coincidea cu a Sf. Pavel: tăierea sau netăierea împrejur nu ajută la nimic, ci numai credinţa în Iisus Hristos. În timpul lucrărilor, Sf. Pavel a primit acceptul de a continua misiunea sa. Sinodalii i-au spus: “Apostolatul tău este complet independent de al nostru, nu avem nimic de adăugat şi nu ai nevoie de aprobarea noastră. Dumnezeu ţi-a binecuvântat deja munca ta!” Din hotărârile Sinodului de la Ierusalim trebuie reţinut că păgânilor nu li s-a impus respectarea Legii lui Moise pentru convertirea la creştinism, că apostolatul Sf. Pavel a fost recunoscut integral şi că totul s-a decis pe cale sinodală. Procedura şi formula “Părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă” stau la baza întrunirii oricărui sinod până azi.
