Pe coridoarele reci şi întunecate, nestrăpunse de zgomot sau de paşi, uşile stau împietrite. Dincole de ele, aceeaşi răceală şi tăcere, nepansate de vreun zâmbet ori de speranţă, completează tabloul mut. Aici se trăieşte, dar pare că nimeni nu ştie. Uitaţi de toţi şi de toate, în spatele zidurilor, al uşilor şi ferestrelor ferecate de singurătate, câteva suflete cernite îşi duc traiul. Nu aşteaptă pe nimeni, nu aşteaptă nimic, nu cer ajutor şi nici compasiune.
Etajul III – primul act din drama nescrisă. Un trup înalt, vlăguit, o faţă posomorâtă, invadată de o barbă neîngrijită, apare ca o umbră. Nu schiţează nici un gest şi parcă nici nu clipeşte. Nu înţelege de ce este privit insistent, de ce este abordat. „Pe mine mă căutaţi?!”, se aude un glas stins, uimit. Cineva îi întinde o sacoşă, el o priveşte şi nu înţelege: „Pentru mine?! De ce?”. „Pentru că vine Paştele şi ne-am gândit că v-ar bucura. Luaţi-o, e pentru dumneavoastră, e un cozonac, nişte fructe, câte ceva de mâncare…”, vine răspunsul. Secunde de tăcere de o parte şi alta a uşii. „…Vă mulţumesc… Aşa e, vine Paştele…”, se aude aceeaşi voce. Cortina cade. Actorul anonim rămâne în spatele ei să joace rolul mizerabil al sărăciei şi singurătăţii în întuneric.
Etajul II – actul II. Uşa nu se deschide. Coridorul pare şi mai strâmt, timpul… incomensurabil. Uşa rămâne împietrită. Renunţăm. Nu vom pleca nici cu glasul actorului, nici cu silueta, nici cu privirea lui întipărite în memorie. Ştim doar că există.
Etajul I – actul III. Tot tăcere?! Insistăm cu ciocănitul. Nu mai vrem teatru mut. Vrem un actor cu glas pătrunzător, cu sclipire în ochi, un actor care să vrea să fie ascultat. Vrem să-i putem spune că nu a rămas fără spectatori, că cineva încă vrea să-l mai vadă. Îl cunoaştem oarecum… un fost profesor… Uşa se deschide. Un bătrân mărunţel, cu mişcări greoaie, şi, în sfârşit, cu ceva lumină în privire, ne salută. Şi ne şi vorbeşte. Ne implică în scenă, ne împărtăşeşte emoţiile şi neajunsurile lui. Din ajutorul social de 140 de lei i-au mai luat 25 de lei… Ştie că în lumea lui, de dramă, trăiesc mii şi mii de suflete şi că ştirile de la televizor aduc numai şi numai veşti proaste pentru cei ca ei. „Nu sunt numai eu necăjit şi singur. Sunt foarte mulţi ca mine pe lumea asta… Suntem prea săraci şi contăm prea puţin pentru societate”, îşi descarcă sufletul bătrânul. Este însă bucuros că cineva i-a bătut la uşă, că cineva l-a ascultat şi l-a smuls pentru câteva minute din lumea-i împietrită de dincolo de pereţi. Cortina nu se mai lasă brusc. El vrea să ne mai privească, vrea să mai nădăjduiască la un alt spectacol…
Pachete pentru oameni necăjiţi
Treizeci de familii nevoiaşe din cartierul Valea Roşie au primit, ieri, pachete cu bunătăţi de Paşte, în cadrul unei acţiuni organizate de seniorii şi tinerii din cadrul PC Dolj. Persoanele cu situaţie precară au fost identificate cu sprijinul părintelui Marin Albu, de la Biserica „Sfântul Calinic” din Valea Roşie. Şase dintre aceştia au primit pachetele acasă, starea lor de sănătate făcându-le imposibilă deplasarea la Parohie. „Am vrut să aducem un strop de bucurie şi un zâmbet pe buzele acestor oameni, oferindu-le câte un mic cadou. Fiecare dintre noi are părinţi, bunici, ştim ce greutăţi apasă pe umerii lor. Din acest motiv ne-am gândit să fim alături de câteva dintre aceste persoane, cărora nimeni nu le mai trece pragul, nici măcar în zi de sărbătoare. Important de spus ar fi că… una e să ştii că există asemenea cazuri, şi alta e să le vezi cu ochii tăi”, a spus Raluca Ilie, preşedintele Organizaţiei Judeţene de Tineret a PC Dolj. „E greu să vezi cum oameni care odată însemnau ceva, au ajuns acum să nu mai aibă din ce să trăiască. Ce poţi să le mai spui când auzi că dintr-o pensie mizerabilă nu pot să trăiască… E frustrant”, a opinat şi Mihaela Gricorescu, şefa Organizaţiei de Femei de la PC Dolj.
