Lecţia care nu va fi predată!

Dacă aş fi regizor de film, director de imagine sau cam aşa ceva, dacă aş fi Claude Lellouch, de pildă, care m-a fascinat în tinereţe, cu filmele lui „Un bărbat şi o femeie” sau „Trăieşte pentru a trăi” şi care au mai fost (să nu uit documentarul de la Jocurile Olimpice de iarnă de la Grenoble -ediția a X-a- din 1968), aş face un film cu întâmplarea dramatică, încărcată de tensiune, suspans, emoţie, de sâmbătă după-amiază, din Parcul „Romanescu”. Fiindcă m-a uimit literalmente seninătatea cu care craioveanul acela, Mădălin Popescu (48 ani), persoană onorabilă, cu o funcţie bună, în ierarhia socială, familist, cu un fizic agreabil şi un psihic robust, sigur pe sine, n-a pregetat să se arunce pe o sanie de plastic, pentru ca greutatea să fie mai bine distribuită, pe gheaţa lacului bocnă, din Parcul „Romanescu”, pentru a ajunge la fetiţa de numai 5 ani şi indianul care era deja între sloiurile de gheaţă, în tentativa salvării extrem de complicată. Nu imi plac solemnităţle obtuze, stilul ţeapăn, pompele oficiale. De altceva este vorba aici. Când soseşte, şi nu pun în discuţie operativitatea, echipajul ISU, fetiţa de numai 5 ani era deja salvată, graţie curajului temerar al crioveanului Mădălin Popescu şi indianului Vipan Kumar. Dar inclusiv echipajul ISU, cum se vede în filmul operaţiunii, nu pare deplin pregătit, în cadrul natural hibernal, neaşteptat, la care imperativul spargerii gheţei, pentru avansarea bărcii pneumatice pe lacul îngheţat, a întârziat operaţiunea salvării. Sâmbătă, în jurul orei 15.00 gerul nu se înmuiase. Nu trosneau copacii, ca într-un pastel al lui Alecsandri, dar era frig de nu vibra aerul. Gestul craioveanului Mădălin Popescu, alăturat celui al indianului menţionat, are o simbolistică aparte în sensul că substituie, dacă nu chiar dizolvă, indiferenţa ostilă, atât de des întâlnită cotidian. Aveam sentimentul că în România acestor zile dacă eşti singur eşti mort. Statul te priveşte cu ură, ca un dulău jigărit, pe care îl deranjezi din somn şi la strigătele tale disperate nu-şi răspunde decât ecoul. Pe semenii noştri, credeam eu, îi doare în pălărie, că basca nu se mai poartă, de durerea altuia. Fiindcă una peste alta trăim ultimativ probleme secunde, slujim decerebrat valori derivate şi ne-am afundat până la greaţă în alienare. Investim prost şi în entuziasm şi în ură. Natură generoasă, craioveanul Mădălin Popescu nu s-a dorit în nici un chip erou. A găsit de cuvinţă că aşa trebuie să procedeze şi aşa a procedat. Întâmplarea dramatică i-a oferit, prin întreaga ei desfăşurare, răgazul necesar şi unghiul potrivit pentru a-l recunoaşte. Lecţia pe care ne-a dăruit-o el ar merita predată, în toate liceele craiovene, ca o faptă de viaţă. Fiindcă avem, lângă noi şi asemenea adevăraţi eroi. Animaţi de un fantastic spirit de sacrificiu, specific oamenilor adevăraţi. Care merită, cu prisosinţă, întreaga noastră recunoştinţă.