Într-un fel, demersul conf. univ. dr. Constanţiu Dinulescu, de la Facultatea de Ştiinţe Sociale, din cadrul Universităţii din Craiova, de a coordona un volum „omagial”, intitulat „Obedeanu – 250 de ani de învăţământ, tradiţie, spiritualitate” (ed. Universitaria Craiova, 2025) nu poate fi decât salutar. E o strădanie, mai mult decât notabilă, să strângi un amplu material documentar, despre istoria uneia dintre „cele mai vechi şi prestigioase instituţii culturale şi de învăţământ din ţară”, unde şi-au început studiile mii, dacă nu zeci de mii de elevi din cartierele sărăcăcioase ale Craiovei. Şcoala de pe lângă Mănăstirea Obedeanu a fost un lăcaş de lumină şi are momentul inaugural, pe la anul 1775, după cum atestă documentele istorice, la care face trimitere Daniel Motoi, în textul îngrijit „Şcoala Obedeanu din Craiova în primul secol de existenţă – profesori şi elevi”, care relevă că în primele trei decenii de existenţă ale şcolii domneşti de la Biserica Obedeanu, cadrele didactice străine erau preponderente, în raport cu cele autohtone. Din păcate, Şcoala Obedeanu a fost desfiinţată, ca entitate juridică în 2010, a mai rezistat 8 ani, ca structură a şcolii gimnaziale „Decebal” din Craiova, şi textul intitulat „Şcoala mea” al ultimului director, prof. Ionel Dumitru Nedelcu, fost elev şi profesor al şcolii, este încărcat de emoţie şi autentică vibraţie. Cunosc circumstanţele, am scris la vremea respectivă în cotidianul „Cuvântul Libertăţii”, despre decizia deloc inspirată a conducerii ISJ Dolj de la acea dată, şi nu mai revin din motive subînţelese. Când am ghilimelat termenul „omagial” am făcut-o intenţioant, fiindcă de fapt Şcoala gimnazială Obedeanu, cea mai veche cum spuneam din reţeaua doljeană de învăţământ, şi-a închis demult porţile, în pofida importanţei ei emblematice –istorice şi culturale-, şi pe cale de consecinţă n-ar mai aduna vârsta de 250 de ani. Multe, nu toate, din textele incluse în volumul intitulat „250 de ani de învăţământ, tradiţie şi spiritualitate” se justifică prin raportarea lor la tematica în discuţie şi am în vedere titlurile „Familia Obedeanu în istoria ţării” (autor Dinică Ciobotea şi Aurelia Florescu), „Vocaţia filantropică şi ctitorească a boierilor craioveni” (autor Ioniţă Apostolache), „Constantin Obedeanu şi moştenirea sa peste veacuri”, „Ştefan Căpăţâneanu” (autor Bogdan Şt. Miulescu) ş.a.m.d.. Alte texte, să fim scuzaţi, par de umplutură, fără legătură intrinsecă, adecvată cu tematica volumului. Şi am în vedere de pildă textul consacrat lui Ilie Murgulescu (fiu de ţărani, din Dolj), preşedinte al Academiei Române (1963-1966), fost ministru al învăţământului (1953-1956, 1960-1963) cu studii de specializare post doctorală la Universitatea din Leipzig, în domeniul chimiei fizice. Acest fiu de ţărani, din Cornu, unde nimic nu mai aminteşte de numele lui, este cel care a înfiinţat Institutul pedagogic de 3 ani, în 1961 din Craiova, şi i-a adus la catedră pe revocaţii C.D. Papastate şi Ion Pătraşcu, ceea ce omite autorul. În rest n-are nici o legătură cu Şcoala Obedeanu. Dacă despre gusturi nu se discută, în schimb despre adevăruri istorice nu este valabil acelaşi lucru. Textul doamnei Larisa-Izabela Zoilescu, generos intitulat „O minte tăioasă şi un condei fără milă: Constantin Argetoianu, martorul operei sale” suportă mai multe corective. În primul rând, faptul că, inclusiv din memoriile sale, nu rezultă, cu claritate, altceva decât faptul că Argetoianu a susţinut nişte examene la Şcoala Obedeanu şi nimic altceva. Infatigabilul Argetoianu a fost unul dintre politicienii versatili, care nu şi-au pierdut vremea şi nestatornic a umblat din partid în partid (conservator, averescan, carlist, agrarian, liberal), ca într-o inspecţie de bordeluri. În 1921, când delegaţia de socialişti din România a votat afilierea la Internaţionala comunistă i-a ridicat pe toţi –ministru de Interne fiind- ca pe hoţii de cai, asumându-şi meritul de a fi stârpit pentru 10 ani, pe tot cuprinsul României, acea mişcare. Peste 30 de ani rolurile aveau să se schimbe, comuniştii ridicându-l cu duba, aruncându-l nemilos în închisoarea de la Aiud, unde a şi decedat. Pentru comuna natală, precum şi pentru judeţul Dolj, n-a făcut nimic durabil, care să dăinuie: a lăsat în urmă conacul de la Breasta şi o moşie care avea să fie cumpărată, la începutul anilor 90, de ultimul şef al Inspectoratului judeţean de poliţie şi securitate Dolj, Ion Sandu, ca o ironie a sorţii. În fine, am lăsat la urmă un articol despre Alexandru Macedonski, în care distinsa autoare Ada Stuparu opinează că „se pare” că poetul ar fi urmat studiile gimnaziale la Şcoala Primară nr.1 / Şcoala Obedeanu, prima instituţie de acest fel din Oltenia. Dubitativul doamnei Ada Spuparu n-are nici un temei şi inclusiv Adrian Marino, pe care îl citează undeva, în „Viaţa lui Alexandru Macedonski”, scrie aşa „deşi dovezi, deocamdată lipsesc, putem presupune(…) că Alexandru Macedonski până la intrarea în Pension a urmat cursurile vreunei şcoli primare din Craiova. N-ar fi de mirare ca el să fi fost dat la Şcoala primară de băieţi, nr. 1, la care a fost încris în septembrie 1862, deşi această ştire vine de la un detractor, fiind un prilej de anecdotă răutăcioasă”. Asociaţia Culturală „Alexandru Macedonski”, care organizează în curând a 7-a ediţie a Festivalului internaţional care îi poartă numele, cu mulţi invitaţi, de reală valoare intelectuală, graţie eforturilor scriitorului craiovean Ion Munteanu, în pledoariile lor exhaustive, anterioare, n-au pomenit niciodată de posibila frecventare a Şcolii Obedeanu de către marele poet, Alexandru Macedonski. Evocările unor foşti absolvenţi sunt calde, nostalgice, cu excesele fireşti de elogii, la adresa unor cadre didactice, altminteri din bună croială. Cartea menţionată a fost lansată deunăzi la Muzeul de Artă din Craiova, în Sala Oglinzilor. Şcoala Obedeanu, care şi-a închis porţile definitiv, n-a fost o pepinieră de genii, precum Nicolae Titulescu, Simion Stoilow, Petrache Poenaru, ş.a.m.d., ci a produs, mai ales, o medie umană cultivată, decentă, capabilă să ia cu asalt liceele emblematice şi şcolile profesionale de reală valoare, din Craiova. Asta e tot.
