Memoria sau… caracterul?

0
199

Domnul Nicuşor Dan, primarul general al Capitalei, candidat în alegerile prezidenţiale, a făcut o referire vagă, mai mult provocatoare, la „lovitura de stat” din 2012, cum a fost botezat de unii referendumul de demitere a lui Traian Băsescu. Domnul Nicuşor Dan poate fi bănuit de multe, îndreptăţit sau neîndreptăţit, dar în nici un caz că stă prost cu memoria. Şi cu atât mai puţin cu… judecata proprie. Repudierea USL-ului şi pe cale de consecinţă a lui Crin Antonescu este nu doar inadecvată, cât de-a dreptul aberantă, ca „probă moralizatoare”, dintr-un snop de motive. Referendumul din 2012 a aşezat faţă în faţă două tabere distincte: una care dorea descăunarea lui Traian Băsescu şi cealaltă care excludea ipoteza înlăturării acestuia de la Cotroceni. Tabăra „anti”, adică 7 milioane de votanţi, avea să fie învinsă de sistemul care l-a menţinut pe Traian Băsescu „pe tron”, la putere, şi în 2009, când a fost reales, în circumstanţe rămase neclarificate. Traian Băsescu şi-a păstrat funcţia de preşedinte, contrar voinţei populare, având de partea lui servilismul unor instituţii de decizie şi, în premieră, un sprijin ultraconsistent din partea popularilor europeni, ca să reamintesc celor tentaţi de reciclarea întregii poveşti. În ringul de la Bucureşti, unde Crin Antonescu şi… ceva mai pe fals, Victor Ponta, pregăteau demiterea lui Băsescu s-au năpustit, dacă s-a uitat, centurile negre Viviane Reding şi Manuel Barosso, care au pus la podea, din câteva croşee, nişte naivi, pe atunci, în comunicare. Nici un alt moment al epocii Băsescu, întinsă pe 10 ani răi, n-a apărut atât de impregnat de minciuni. Să lăsăm recomandările Comisiei de la Veneţia, fiindcă totul a culminat cu „erata” produsă de CCR-ul lui Zegrean, care a inversat scorul în favoarea lui Băsescu, dar în ce circumstanţe. Vara lui 2012 a adus cel mai puternic torent de iraţionalitate, deversat de la sfârşitul lui decembrie ’89. O maşinărie propagandistică, ultra-dotată, s-a pus în mişcare. Cu talent nativ, greu de pus la îndoială, Monica Macovei s-a prins că fără credibilitate externă moara USL va măcina în gol. Ea şi-a oripilat colegii de la Bruxelles cu „lovitura de stat”, „distrugerea domniei legii” şi că Bucureştiul retrăia… iunie 1990, când au venit minerii şi dânsa era procuror la un Parchet de sector din Capitală. Excesiv de locvace, debitând enormităţi, s-a văzut într-o zi victima justiţiei imanente. Traian Băsescu făcea ce ştia mai bine: minţea de îngheţau apele. În timpul unei discuţii cu Angela Merkel (9 iulie 2012), după cum va recunoaşte mai târziu, întrebat dacă era reglementată în Constituţie procedura suspendării preşedintelui, el a spus că nu este reglementată (Realitatea TV, 15 iulie 2012). Angela Merkel l-a crezut pe cuvânt şi a luat foc. De unde să ştie cancelarul Germaniei, la acea dată, că în Constituţia României exista un articol special consacrat „suspendării din funcţie” a preşedintelui? În fine, nu mai amintesc declaraţia purtătorului de cuvânt al cancelarului german, Steffen Serbert, care considera „procedura de destituire a preşedintelui Băsescu inacceptabilă”. Dacă o fi aflat vreodată Merkel că însăşi CCR decisese constituţionalitatea procedurii de suspendare nu mai are importanţă. La cât a minţit şi domnia sa, chiar în relaţia cu bunul partener Vladimir Putin, de-a lungul mandatelor de cancelar, nu era nimic nou. Seismul pe scara Merkel a fost suficient pentru tonusul Monicăi Macovei, în Parlamentul European, care din toţi boşogii a făcut ce ştia mai bine. A acuzat… fără limite. Barosso şi Reding sufereau pulmonar la orice nas înfundat al doamnei Merkel. Puciul a fost bine rumegat în publicaţiile occidentale pentru care o lovitură de stat într-un stat membru UE era o ştire zemoasă. Viviane Reding, comisar pentru justiţie dintr-un aluat asemănător cu cel din care era plămădită şi Monica Macovei, rea de gură, provocatoare, arunca flăcări pe nări când ţinea locul lui Barosso, încât l-a ajutat pe Băsescu să pupe poala popii. Lovitura de stat, zămislită acasă, expediată pe blat la Bruxelles şi în fine întoarsă cu fast la Bucureşti, sub forma unui mesaj tăios al Occidentului, rămâne un eveniment istoric. Prins şi el în plasa minciunii instituţionalizate, Crin Antonescu s-a resemnat. O lungă scrisoare lămuritoare va primi Barosso de la ex-preşedintele Emil Constantinescu (27 iulie 2012) care avea menirea să-l convingă pe fostul troskist de intoxicările la care era supus. N-a fost nici un puci şi nici o lovitură de stat. Asta e bine să o ştie şi Nicuşor Dan. Convocat la Bruxelles, premierul de atunci, Victor Ponta, a primit spre executare o listă cu 11 porunci pe care s-a angajat să le îndeplinească întocmai şi la timp. Spectacolul din vara toridă a 2012 a bifat o supraproducţie jucată cu casele şi uşile închise, cu cheia pe dinăuntru. Elita intelectuală s-a pus bine cu Băsescu, a făcut paradă de savanterie culturală, slujindu-l cu devotament. Numai Carol al II-lea, la 10 ani de domnie şi, evident, fostul lider comunist de la Bucureşti mai avuseseră parte de o presă atât de galeşă. Fără salvamarii PPE, Băsescu n-ar fi rezistat. Că n-a jucat corect, nu era nimic nou, fiindcă dacă poate exista o întrebare aceea este când a jucat corect, vreodată, deşi observăm că, din nou, are glas, fiindcă ruşinea nu i-a prisosit vreodată.