A fost o vreme, cu ani în urmă, când Crin Antonescu, acum candidatul coaliţiei de guvernare, sub sloganul de campanie „România, Înainte” avea mulţi prieteni în presă, unii chiar declaraţi. Toţi îi căutau anturajul sau doreau să obţină de la el o evaluare a stării de lucruri. S-a retras din viaţa publică, în urmă cu vreo 10 ani, a apărut apoi rar, numai când n-a putut rezista diligenţelor şi nu fiindcă dorea să se spună neapărat ceva, fiindcă oricum nu plăcea, chiar unor foşti congeneri. „Înfrângerea” a fost de preferat unei inerţii neînduplecate, unei încremeniri pe soclu, înţelegând mai bine decât alţii că lumea nu va fi dispusă să ia înţepenirea drept formă de patriotism. A preferat o cură de normalitate cetăţenească: fără secretară, fără şofer, fără telefon criptat. A descoperit voluptăţi uitate, precum lectura. Şi a mărturisit asta. A optat pentru un jug mai uşor, asumându-şi un oficiu pedagogic. N-a făcut „cerere” la staff-urile PSD, PNL sau UDMR să fie reevaluat şi nominalizat candidat, după ce gustase, cum spuneam, din onorurile puterii, dar şi din onoarea de a renunţa, nu s-a dat peste cap să ajungă ceea ce este: ofertă la prezidenţiale. A răspuns, la un demers împărtăşit, lucru rar, unanim, de liderii formaţiunilor politice menţionate. Nimeni cu scaun la cap nu uitase discursurile lui elaborate, decenţa afişată, nimeni nu avea ce să-i reproşeze, chiar dacă pe la spate se mai şoptea, ca formă de reproş, că „se scoală târziu” şi alte mici mizerii. A făcut un apel decent la toţi cei care îl critică ventilând bazaconii, comentarii ostile, să nu le spunem mizerii, că răspunde la orice convocare pentru un dialog circumscris regulilor elementare. Şi disponibilitatea lui pentru întâlniri „faţă în faţă”, chiar cu contracandidaţi, aflaţi în competiţie, este mărturisită. Deocamdată, nici unul dintre detractorii săi n-a răspuns apelului. Unii, în fine, mai modest echipaţi intelectual n-au răgazul necesar fiindcă „îl jelesc” pe Călin Georgescu, oprit prin „lovitura de stat” să ajungă… preşedinte. Numai Călin Georgescu, în opinia lor, ne putea duce în rai, încărcându-se cu sarcina istorică de a mântui ţara. Pe orice temă de discuţie, la care este provocat, „Crin” răspunde rezonabil, ca să mă feresc de cuvinte mari. Referindu-se la religie, de pildă între atâtea şi atâtea declaraţii, spunea de dată recentă: „Credinţa e mai puternică decât ideologia. E hrana noastră şi Biserica e casa noastră”. A bătut judeţele Moldovei, de la un cap la altul, zilele trecute, pentru a discuta cu oamenii. Ca niciunul, dintre contracandidaţii săi, „Crin” ştie bine că privită de sus politica e meschină şi, privită de jos e trufaşă şi nerealistă. Are simţul realităţii, cât şi simţul realizabilului şi nu promite proiecte fără şansă de întruchipare, fără o şansă latentă de aplicabilitate. Pentru el politica trebuie să se mulţumească a stărui în zona posibilului, morala vieţii politice stând în inflexibila corespondenţă între ceea ce se declară şi ceea ce s-ar putea face. Când această corespondenţă e lăsată deoparte sau doar simulată tematica politicului se îndepărtează periculos de tematica imediatului: politica devine o dexteritate în sine şi îşi inventează probleme, într-un total dispreţ faţă de realitate. Un slogan de campanie bine gândit: „România merge înainte când echipa e mai mult decât o poză, e o garanţie. Tragem împreună, ne ţinem de cuvânt, punem umăr lângă umăr pentru o ţară care merită mai mult”. Nu poţi să nu fi de acord cu o asemenea afirmaţie.
