Emil Boc (foto), liderul principalului partid al coaliţiei guvernamentale, înfrântă ieri de USL, prin trecerea moţiunii de cenzură împotriva Cabinetului Mihai Răzvan Ungureanu, a vorbit despre victoria „traseismului, oportunismului şi lipsei de caracter”, acuzând precumpănitor deputaţii minorităţilor naţionale, altele decât cea maghiară, că au votat. Dacă admitem că „multe spune omul la supărare” nu înseamnă mai nimic. Fiindcă suntem nu atât în faţa unei declaraţii deprimante, cât a unei logici desăvârşit antidemocratice. Liderul PDL, Emil Boc, este cel care a instituit în practica parlamentară dâmboviţeană „o cutumă” originală, aceea că proprii parlamentari, dar şi cei ai aliaţilor politici, să nu participe la votul moţiunilor de cenzură. Din lipsă de încredere în fidelitatea lor. Anacronism de-a dreptul insolit în viaţa parlamentară europeană. De mai multă vreme, PDL se dezintegrează, din varii motive, inclusiv acela al clacării psihice. N-a avut o guvernare uşoară. Dar nici de reţinut, decât prin neîmpliniri de toate felurile şi împrumuturile mari de la organismele financiare internaţionale. Şi măsurile de austeritate fără precedent. Vorbind despre lipsa de demnitate, trădare şi alte minuni, Emil Boc s-a arătat epuizat şi, mai mult, lipsit de orice brumă de onestitate. Care i-ar fi prins bine într-un moment în care i se cere, imperativ, demisia din funcţia de preşedinte al PDL. Cum să reproşezi USL că primeşte „trădători” sau că s-a rezemat, în succesul moţiunii de cenzură, pe votul favorabil al unor parlamentari ai minorităţilor naţionale, când investirea propriului guvern şi a celui care i-a succedat s-a sprijinit într-un fenomen similar? Au avut, după alegerile prezidenţiale din 2009, PDL, UDMR şi minorităţile naţionale numărul de parlamentari necesar formării unei majorităţi prezidenţiale? Sau s-a trecut la evaluări, racolări, reşapări, acceptându-se însăşi geneza unui grup parlamentar, în sfidarea votului popular? Pe care, paradoxal, îi circumstanţiază Vasile Blaga, preşedintele Senatului. Ca să nu mai înţelegem nimic. Devenind nu atât antipopular, cât antipatic, lipsit de empatie, Emil Boc putea recunoaşte, în ceasul al doisprezecelea, că erorile politice săvârşite, propria lipsă de imaginaţie, s-au întors împotriva sa. Mai exact, a cules ceea ce a semănat. USL îşi trăieşte clipa. Aşa cum îşi va trăi, la rându-i, colapsul. Dacă nu va institui norme riguroase, cu caracter de lege, aşa cum a promis, în situaţia că va ajunge la guvernare, care să interzică „traseismul politic”, condiţia instalării cu fermitate a democraţiei, va plăti identic într-o zi, deloc îndepărtată. Şi mai sunt multe lucruri de care trebuie să ţină seama. Nu le detaliem acum. În rest, moţiunea de cenzură îndreptată împotriva Guvernului Mihai Răzvan Ungureanu a demonstrat că şi răbdarea are limitele ei. Fiindcă nici nu se poate pomeni măcar de demersuri inspirate, transparente, benefice pentru ţară, într-un mandat care a durat doar 78 de zile. Ceea ce înseamnă că MRU presupune şi altceva decât „mereu”, adică… „puţin”.
27 aprilie 2012. O zi de referinţă, dacă nu istorică, în viaţa politică a ţării. Opoziţia a bătut în Parlament Puterea, la vot. Iar discursurile liderilor USL – Victor Ponta şi Crin Antonescu – au fost, dacă nu electrizante, atunci convingătoare şi remontante. Aşteptările sunt mari. Trebuie recuperată coerenţa între vorbă şi faptă. Trebuie recuperat prestigiul adevărului. Şi, mai presus de toate, trebuie recuperată încrederea oamenilor, mulţi dintre ei în pragul disperării. Înainte de a participa la consultările de la Palatul Cotroceni, Emil Boc, conducătorul delegaţiei PDL, reitera „stabilitatea economică a ţării”, pe care o preia noua guvernare. Vom afla mai multe despre ea, cât de curând. Şi n-ar fi deloc rău ca, cel puţin în această privinţă, Emil Boc să aibă dreptate.
