Premierul spaniol Pedro Sanchez, altminteri apropiat Bucureştiului, a prezidat miercuri, la muzeul „Reina Sofia”, primul dintre cele 100 de evenimente, cu care guvernul pe care îl conduce, sub genericul „Spania în libertate”, celebrează pe tot parcursul anului transformarea democratică a ţării, după moartea lui Franco, în noiembrie 1975. Suita de evenimente se va derula pe fondul unei fronde acute a Partidului Popular şi a celui de extremă-dreaptă VOX (ambele în opoziţie) la orice ultragiere a fostului dictator, deşi victimele regimului şi cei care au luptat pentru recuperarea libertăţilor democratice merită tot respectul cuvenit. Cum scandalul este unul din cele mai definitorii accente ale democraţiilor contemporane, tot spectacolul este mai degrabă irelevant. În trecerea la ceea ce avea să urmeze după moartea sa, Francisco Franco (a condus Spania 36 de ani, fiind una dintre cele mai lungi dictaturi) a făcut toate pregătirile prealabile, până la detaliu. Conform dorinţei sale, după moarte, avea să fie restaurată monarhia, prin înscăunarea regelui Juan Carlos I din dinastia de Bourbon. Potrivit scriitorului şi memorialistului Jose Luis de Vilallonga, preşedintele României de atunci, Nicolae Ceauşescu, a avut un rol important în netezirea drumului spre tronul regal al lui Juan Carlos. Momentul este descris, din păcate destul de succint, de fostul demnitar comunist Cornel Burtică, într-un interviu-maraton, luat de istoricul Rodica Chelaru, sub titlul „Culpe care nu se uită”. Juan Carlos şi Nicolae Ceauşescu se întâlniseră la Persepolis, când şahul Iranului, Mohammad Reza Pahlavi, bun prieten al României, organiza grandioasele serbări (12-16 octombrie 1971) prin care celebra 2500 de ani de la crearea de către Darius I Cel Mare a imperiului persan. Liderul de la Bucureşti era pe val, cum se spune, cultiva relaţii de prietenie cu liderii comunişti şi din lumea democratică, părea tentat de eurocomunism, ca o frondă la ex-URSS. În Spania lui Franco, partidul comunist era bineînţeles în ilegalitate. Santiago Carillo, liderul de atunci al comuniştilor spanioli, care trăia în exil, venea anual la Mangalia, pe litoralul românesc, ca invitat al lui Nicolae Ceauşescu. Comuniştii spanioli urau funciarmente monarhia, însă acceptarea legitimităţii lor, pe scena politică, îi putea face să o accepte. Franco a trimis în timpul vieţii, emisari la Bucureşti, pentru a discuta detaliile unei posibile convingeri a lui Santiago Carillo secretarul general al comuniştilor spanioli, să fie de acord cu încoronarea lui Juan Carlos. După discuţiile purtate, povestea Cornel Burtică, în interviul pomenit, Nicolae Ceauşescu ar fi exclamat, succint, că totul a decurs aşa cum trebuia. Memoralistul Jose Luis Vilallonga a mai primit şi o altă confidenţă, din partea Regelui Juan Carlos, aceea că niciodată Santiago Carillo nu a spus public faptul că a fost de acord cu încoronarea sa şi nici că ar fi fost convins de Nicolae Ceauşescu. Manolo Prado y Colon de Carvajal a venit la Bucureşti şi conform scriitorului Charles Power (“Juan Carlos al Spaniei” – Ed. Nemira, 2003) ar fi discutat cu Ceauşescu, care ar fi transmis următorul mesaj pentru Rege: “Carillo nu va mai mişca un deget până veţi fi Rege. Ulterior va trebui să fiţi de acord să vă ţineţi promisiunea de legalizare a partidului comunist“. Juan Carlos a minţit toată viaţa lui (îi reproşa asta şi Ştefan Andrei în scrierile sale), una destul de dezordonată şi dezonorantă şi este exilat din cauza erorilor condamnabile. Liderul de la Bucureşti urma să viziteze, în martie 1977, Spania, dar din cauza cutremurului de la Bucureşti, escala (fiindcă venea din Africa) la Palma de Mallorca s-a amânat sine-die. Va vizita Spania doi ani mai târziu (21-25 mai 1979), când l-a şi decorat pe monarh cu Ordinul „Steaua Republicii Socialiste a României”. Nu a existat un alt lider comunist la putere sau în opoziţie, care să viziteze mai des România aşa cum a făcut-o Carillo. Mai flexibil decât intransigenta Dolores Ibarruri, nici Carillo nu a prevăzut eşecul irevocabil al comunismului. Însă, când un comando militar condus de lt. col. Gărzii Civile, Antonio Tejero Molina, a pătruns la 23 februarie 1981 în Cortes (Camera inferioară a Parlamentului), singurul care nu s-a culcat la podea, la somaţiile primite, a fost… Carillo. Ca un amănunt, imediat după evenimentele din Decembrie 1989, „emanaţii” s-au inspirat din pactele de la Moncloa.
