Pe modelul dezbaterii între colegi de candidatură, republicanul J. D. Vance (senator de Ohio) şi democratul Tim Walz (guvernator de Minnesota), deci de inspiraţie americană, se desfăşoară şi confruntarea, momentan de la distanţă, între Nicolae Ciucă şi Marcel Ciolacu, ambii convinşi că intră în „marea finală” la alegerile prezidenţiale. Se mai confecţionează „jocuri politice de imagine”, dar dincolo de ceea ce se vede pare evident că nu se depăşeşte o limită a înţelegerilor prealabile, în privinţa decenţei. Chiar dacă de pe margine „se bagă băţul”, cum se spune, atât Marcel Ciolacu, cât şi Nicolae Ciucă, n-au funciarmente arţagul lui… Traian Băsescu, de pildă, fiind alte calibre umane. S-au aflat vreme de câţiva ani pe aceeaşi baricadă, or fi avut de surmontat şi obstacole, nu uşot surmontabile, în actul guvernării, în care consensul era imperativ. Or fi avut şi cumpene, în fine tot ce presupune o coabitare politică raţională. Suntem într-o fază „cumsecade” a glumiţelor ieftine, în sensul că dacă iese unul sau celălalt preşedinte l-ar propune pe învins… premier. Registrul acesta de espectativă, a doi colegi de alergare e însă valabil în actuala fază a lucrurilor, premergător calificării în marea finală, dacă nu cumva sprintează Mircea Geoană şi se schimbă totul. În turul doi al alegerilor fiecare candidat va îmbrăţişa neîndoielnic reţeta „fără mamă, fără tată, fără rudă apropiată”, fiindcă miza este mare, dacă nu imensă. Şi săbiile vor fi scoase din teacă. Tenorii liberali, dar şi cei social-democraţi fac deja vocalize, încredinţaţi de prezenţa în turul doi al alegerilor prezidenţiale. Nu se mai vorbeşte nici măcar de Klaus Iohannis, ameninţat să rămână fără job după două mandate la Cotroceni. Nu l-a vrut străinătatea, cum se vede, deşi docil a fost. Cu accesul său la umorul fin, Adrian Năstase îi sugerează să scrie un volum care să aibă ca titlu „Pas cu pas în sluja ţării” sau un ghid pentru puţinii jucători de golf din ţară şi de ce nu o lucrare intitulată „Cum m-am imunizat la ciuma roşie”. Aşa cum curge campania electorală pentru prezidenţiale, fiindcă nu se poate spune când a început, aceasta pare într-o matcă prea puţin învolburată. Staff-urile de campanie urmăresc cu asiduitate sondajele, Nicolae Ciucă simte oarecum respiraţia lui Mircea Geoană, care deşi a început cursa „în forţă”, pe o strategie preluată parcă de la ciclistul sloven Tadej Pogacar, nu îl ajută în suficientă măsură echipa. L-am urmărit în emisiunea „Prietenii lui Ovidiu” (de Ovidiu Ioaniţoaia e vorba) în care a exprimat viziunea sa asupra sportului, destul de ispititoare, dar impresia generală nu este alta decât aceea că lasă impresia că nu cunoaşte psihologia alegătorului român. Deşi în 2009 s-a aflat aproape de o victorie în alegerile prezidenţiale. Mircea Geoană (care acuză o adevărată acţiune de kompromat, împotriva sa) are idei mari de politică externă, geo-politică, economie, educaţie, sport, în oferta sa, dar a accede în „marea finală” nu este deloc uşor, deşi nu-l pierde din privire, deocamdată, pe Nicolae Ciucă, liderul liberalilor. Acesta din urmă poate conta, însă, cu nădejde pe un aparat de partid notabil în teritoriu, handicapul său cel mare, în lumea reală, mult diferită de butaforia promovată de propriul partid, fiind… chiar Klaus Iohannis. Care generează enervare, mai nou şi pentru lipsa de empatie faţă de cetăţenii afectaţi de inundaţiile din Moldova. A fost un executant al politicilor euro-atlantice, fără idei, iniţiative şi proiecte proprii. Aşa cum arată sondajele, în măsura în care pot fi luate în consideraţie, lupta acerbă se duce pentru locul doi, în marea finală a prezidenţialelor. Asta se ştie. Acolo însă lucrurile vor sta altfel. Dar până atunci mai este de aşteptat, şi fiecare candidat, din cei enumeraţi, nu-şi propune altceva decât evitarea erorilor de parcurs, de orice natură.
