Nu pentru România a fost important golul de 3-1 marcat de Mitriţă, ci pentru el, pentru copilul rebel pătruns de geniu, marginalizat şi căruia i s-a mai dat o şansă. Chiar dacă avea puţin timp la dispoziţie, el avea nevoie de o reconfirmare. Mitriţă e genul de jucător de la care aştepţi ceva şi dacă-i oferi 5 minute. A avut parte de 20, iar pe final le-a speculat. Dacă nu-i ieşea, nu însemna că n-are clasă, ori că Edi Iordănescu a avut dreptate, dar era un moment de care „Piticul” avea nevoie, aşa cum aveau nevoie şi toţi cei care-l vor pe teren. Iar mulţi dintre ei sunt copii, care-l aclamă şi-l iubesc ca pe unul de-al lor, îl consideră unul dintre ei. Când nu ai parte de mari performanţe, jucători precum Mitriţă pot fi un pansament, dacă rezultatele întârzie, cel puţin te bucuri de fotbal pur când îl vezi că pluteşte pe teren.
Mitriţă este copilul rebel, introvertit, retras. Dacă ai răbdare cu el, dacă ţi-l apropii, dacă ai tact şi resurse psihologice, îţi poate oferi mai multe şi mai intense bucurii decât ceilalţi copii. Dacă îl renegi, dacă îl respingi şi ripostezi la toanele sale, dacă încerci să-l disciplinezi ca pe alţii, toată lumea are de pierdut, iar Alex se va izola şi va deveni şi mai reticent, nu numai că nu se va integra, ci va deveni şi mai răzvrătit. Nu-l poţi supune, aşa că trebuie să-l atragi. Probabil toţi antrenorii care l-au pregătit pe Mitriţă au avut cel puţin un moment în care au fost tentaţi să procedeze precum Edi Iordănescu. Şi noi, fanii Ştiinţei, avem deseori reacţii negative la ce propune „Piticul” pe teren sau în afara lui, uneori izbucnim, dar de cele mai muşte ori ni le reprimăm când se gândim că la un moment dat îi vom savura din refulările de geniu.
Mitriţă nu este un caracter puternic, un luptător, un lider. Dacă era, ar fi jucat la FC Barcelona sau Manchester City, fiindcă aluatul din care este încropit îi permitea. Când Guardiola l-a adus la una din anticamerele echipei sale, la New York FC, a luat în calcul posibilitatea ca „Piticul” să treacă de acea barieră. N-a dezamăgit în State, dar nici n-a avut tăria de a face saltul către top. A plecat invocând depărtarea, detalii extrafotbalistice.
Mitriţă nu trebuie provocat pentru a da randament. Trebuie mângâiat pe creştet, luat deoparte, alintat. Numai aşa îşi poate oferi momente de satisfacţie şi îl vei fideliza. După golul cu Lituania, a ţâşnit şi s-a adăpostit în braţele lui Il Luce, ca un puşti care în sfârşit se simte iubit şi apreciat şi e mândru că poate oferi ceva în schimbul afecţiunii. Să-l îndepărtezi, să te dezici de Mitriţă e uşor, dar dacă vrei să te bucuri de el trebuie să faci ceva mai mult decât în cazul jucătorilor care cară pianul. Operele de artă necesită geniu şi sacrificii, o construcţie banală are nevoie numai de un proiect şi muncitori. Mitriţă nu este primul şi nici ultimul jucător pătruns de geniu şi în acelaşi timp rebel, au mai fost, unii au excelat, alţii s-au irosit prematur. Problema este că sunt din ce în ce mai puţin, într-un fotbal care pare-se că nici nu prea mai are mare nevoie de ei.
Foto: profimedia
