Filozoful Andrei Pleşu atrăgea atenţia, într-una din tabletele sale, intitulată „A fi european”, asupra cărţii belgianului Jacques Dewitte, stabilit între timp la Berlin „Excepţia europeană”, care cita ample pasaje din Leszeck Kolakowski, Cornelius Castoriadis, ca să ne referim doar la aceştia, fiind mai cunoscuţi, din care rezulta că specificul civilizaţiei europene este capacitatea ei de a lua distanţă faţă de sine. Europa se defineşte, aşadar, prin refuzul oricărei forme de „eurocentrism”, fiind inventatoarea noţiunii de „universalitate”, fondatoarea antropologiei culturale, fără a furniza, astfel, argumente pentru un complex de superioritate, ci doar note definitorii ale europenităţii. Ceea ce se petrece, în prezent, pe scena europeană, instalată în Germania, mă refer la oraşele care găzduiesc Euro 2024, chiar miroase a europenitate. Fiecare echipă participantă are proprii ei suporteri, în tricouri definitorii, care îşi fac auzită susţinerea frenetică, în repertorii dintre cele mai insolite. Semn că modelul european, altminteri generos, altruist, născut din dorinţa de a consolida pacea dintre ţările altă-dată beligerante şi de a omogeniza bunăstarea, ar trebui să se inspire din bucuria acestor oameni, într-un moment în care câştigă teren o densă atmosferă anti-europeană. Cred în coeziunea civilizaţiei europene şi în avantajele solidarităţii continentale. După cum cred că proiectul Ursulei von der Leyen, în căutarea unui al doilea mandat, de preşedintă a Comisiei Europene, este pripit, nereflectat, mecanic, în distonanţă cu specificul inimitabil al fiecărei naţii. S-a spus, de atâtea ori şi încă de elitişti că „mândria de a fi român” este o sintagmă sublimă şi fără sens. Simetrică în lipsa ei de sens cu „ruşinea de a fi român”. Pălăvrăgeala pe această chestiune este lungă şi nu duce nicăieri. Calificarea echipei României, de pe primul loc din grupa în care a făcut parte, în optimile de finală ale competiţiei, este un merit lăudabil al ei, un merit cu care, aparent, „zidul galben” din tribune, n-are nimic comun. Numai că liderii echipei naţionale, antrenorul acesteia, susţin fără echivoc că au resimţit în permanenţă încurajările fascinante ale suporterilor, atmosfera incandescentă creată de aceştia, care au „livrat” un „combustibil energizant”. Calificarea echipei naţionale, de pe primul loc, una de anvergură, a produs fără îndoială o bucurie imensă românilor „mândri că sunt români”. Asta nu înseamnă că vom trăi de pe urma meritelor altor români, ale marilor români, fiindcă putem vorbi şi de asta, ci cu totul altceva: că aparţinem unei ţări europene, capabilă să ofere şi astfel de exprimări, în spaţiul public, şi mă refer la mareea de suporteri care a prezentat spectacole de invidiat, la tot pasul. S-a cântat în pieţe publice, s-a jucat româneşte -la Frankfurt şi Koln, în acordurile nemuritoarei melodii “Ciuleandra” a Mariei Tănase-, s-a fraternizat. Sigur că asemenea afirmaţii pot conţine inevitabil şi elemente contradictorii. Dar, în aceste zile caniculare, românii plecaţi de acasă de mai multă vreme şi românii plecaţi special pentru aceste meciuri memorabile se arată animaţi de o singură credinţă: mândria de a fi român. Şi asta nu mai e ficţiune. Totul e… viu şi natural. Ei sunt ambasadorii autentici ai unei ţări, care se numeşte România.
