Eugenia Vodă, realizatoarea longevivei emisiuni „Profesioniştii” la TVR 1, de ani buni, practic din 2000, şi-a asumat „riscul” de a-l avea ca invitat sâmbătă 23 decembrie a.c., pe Mircea Dinescu, poet „cu adevărat”, cu „majuscule”, actor de prim-plan în evenimentele din decembrie 1989. Spun „şi-a asumat riscul”, fiindcă toată lumea ştie, conform unei prejudecăţi, că pentru poet, cu farmecul său personal, extrem de locvace, interlocutorul nu există, asumându-şi toate rolurile: de intervievator, intervievat şi dacă e cazul de moderator. În plus pentru mulţi, cel puţin odinioară, era imprevizibil, necomplezent, şi, la o adică, nemilos. O asemenea simplificare a lucrurilor s-a dovedit însă nefondată, în interviul la care mă refer. O părere care să facă unanimitate despre Mircea Dinescu, stabilit la Cetate, în Dolj, cu una dintre reşedinţe, nu cred că există, şi datorită plasamentului său insolit, ulterior zilei astrale de 22 decembrie 1989, când la TVR 1 făcea, cuprins de emoţie, anunţul istoric: „Dumnezeu şi-a întors faţa spre români. Dictatorul a fugit. Poporul e cu noi. Am învins(…)”. La acea dată poetul Mircea Dinescu era un director de conştiinţă pentru noi toţi. Ispăşise, pentru curajul său de excepţie, ca să nu-i spun nebun, o consemnare, în arest la domiciliu, după interviul tăios la adresa lui Nicolae Ceauşescu, publicat în februarie 89, în cotidianul francez „Liberation”. Şi au urmat retorsiunile: colegii de la România Literară l-au exclus din organizaţia de partid şi din redacţie şi i s-a luat dreptul de semnătură. Mircea Dinescu, ne încredinţează prof. univ. dr. Ion Ianoşi (în epocă şeful catedrei de estetică şi filozofia culturii, în principal la Facultatea de Filozofie a Universităţii din Bucureşti) în cartea sa de memorii „Internaţionala mea. Cronica unei vieţi” (Polirom 2012) absolvise, fără niciun interes depus, Facultatea de ziaristică a Academiei „Ştefan Gheorghiu” în postura de Gavroche, cu o teză de licenţă despre publicistica lui Bogza. Iubit de Marin Preda, Nichita Stănescu şi alţi câţiva mari scriitori ai momentului, plăcea multora, la un moment dat la Uniunea Scriitorilor. Legătura sa cu Doljul va surveni mult mai târziu, paradoxal după ce gestionase confuz, ca să folosesc un eufemism, conflictul de la „Ramuri”, dintre Marin Sorescu, trecut la rândul său prin „Meditaţia Transcedentală” şi grupul de rebeli „noii Cariolani”, mici monştri veninoşi, care i-au sărit la jugulară, forţându-l să demisioneze din funcţia de director al revistei la începutul anului 1991, când poetul, cel mai cunoscut scriitor român contemporan în străinătate, împlinea vârsta de 55 de ani. Marin Sorescu va demisiona şi din calitatea de membru al Uniunii Scriitorilor. „Eu n-am făcut şcoala de dizidenţă de câteva luni, ca să-mi dea acum noian de drepturi. Dizidenţa mea a început cu vreo 25 de ani în urmă şi se află în cărţile mele”. Aluziile la Mircea Dinescu şi la alţi dizidenţi, „de câteva luni”, ironiile ce-i vizau de Doinaş, Manolescu sau Blandiana, şarjele la adresa unor membri ai revistei Ramuri „cu care nu recomanda să mergi noaptea prin pădure”, amărăciunea generată de starea confuză şi strâmbă a lucrurilor, perfect justificabile până la un punct, au alimentat o polemică naţională, dar şi locală, îndeobşte, fără margini. Tot evenimentul a fost finalmente unul de cafenea literară, eşuând în derizoriu. „Cuvântul Libertăţii”… cutremurat de emoţie, prin aripa sa culturnică, s-a poziţionat de partea lui Marin Sorescu, publicaţia fiind considerată „presa roşie”, în virtutea trecutului său. Din paginile cotidianului trăgeau obuze de calibru, în interviurile luate, Mircea Nicu, Eugen Simion, Adrian Păunescu, Gheorghe Tomozei, Fănuş Neagu, Mihai Ungheanu, Romulus Vulpescu şi alţi artilerişti. Mircea Dinescu a fost prins într-un foc încrucişat între beligeranţii de la „Ramuri”, simpatizanţii lui Marin Sorescu la Uniunea Scriitorilor şi adversarii acestuia, care fără să declare, nu uitaseră că poetul din Bulzeşti declansaşe „cazul plagiatului lui Eugen Barbu”. Să revenim la interviul vioi, vizibil preparat în prealabil, de Eugenia Vodă, o copie ceva mai palidă a Ecaterinei Oproiu, fosta şefă a revistei „Cinema” în perioada ei de glorie, care îşi selectase câteva poeme ale scriitorului, începându-şi şarja de curiozităţi, cu una găsită în recenta carte de memorii a Anei Blandiana „Mai –mult- ca trecutul” (31 august 1988 – 12 decembrie 1989) perioadă în care a fost „interzisă”, considerată a fi „cartea anului” de revista „România Literară”. „Jurnalul” Anei Blandiana, apărut la 34 de ani de la ceea ce evocă, despre ultimul an al epocii Ceauşescu, descrie o lume mai sumbră decât îşi amintesc cei veniţi din comunism şi mai cumplită decât o descriu istoricii, dar şi avatarul nesolidarizării, prietenii care o rănesc mai mult decât duşmanii, rezervă o săgeată otrăvită lui Mircea Dinescu, etichetat „bucătar, moşier, patron”, şi pentru restaurantele deţinute –Lacrimi şi Sfinţi în Bucureşti şi Port Cetatea lui Dinescu- unde cântă folclor autentic Mambo Siria & lăutarii lui Dinescu. Nu e mai puţin adevărat că pe 9 martie 2021, într-o tabletă intitulată „Săru mâna năşică”, în „Caţavencii”, unde are rubrică, Mircea Dinescu o acuza pe poeta dizidetă că-şi reeşapează cu tupeu trecutul, după ce publicase o roabă de cărţi, până în ultimul an de viaţă al motanului Arpagic. „Năşica” (îi botezase băiatul lui Mircea Dinescu) a ţinut post negru de fin, tot anul 89 fiind ocupată să-şi corecteze volumul de versuri, apărut în colecţia „Biblioteca” pentru toţi, unde nu putea apărea decât cu aprobarea specială de la cabinetul 2 al Elenei Ceauşescu. Şi acum se gândise să-l dea pe răzătoare pe tatăl lui Andrei… adică Mircea Dinescu. Interviul a fost fabulos, pe alocuri, prin efortul colocvial al intervievatului –o cordialitate mediteraneană- de a livra un adevăr care diferă de alte opinii exprimate. Într-o lume „capitalistă”, poetul, ca orice natură egocentrică şi intolerantă, preferă să nu stea cu mâna întinsă la ministerul Culturii, rămânând scriitor, dar judecător din afara ei, cu un cult pentru Caragiale, poate mai fierbinte decât pentru Eminescu. Fiecare om descoperă liniştea lăuntrică într-un mod diferit. Ea vine din interiorul nostru, din inima noastră, lăcaşul intim al sentimentelor şi amintirilor adevărate. Om de stânga, cu aşteptările îmbătrânite sau secate, înstrăinat treptat, fără să se fi identificat cu vreo grupare post-decembristă, nedescoperind în jurul său ţipenie de altruism, solidaritate, justiţie socială, Mircea Dinescu nu este „revoluţionar” –n-are patalama-, şi în decembrie 89, recunoaşte, nu era un anticomunist pur sânge, oricât îl torpilaseră autorităţile vremii. Şi-a şi uitat dizidenţa, nu s-a prevalat în măsura în care putea de ea, pe care i-au apreciat-o alţii, mulţi alţii, şi îşi vede de treburile lui. Restul a fost destin.
