Liderul social-democraţilor, Victor Ponta, a jucat o carte interesantă, insuficient decriptată, invitându-l la Bucureşti, pentru a conferenţia, pe fostul premier britanic, Tony Blair, cunoscut pentru necuplarea sa organică, ca lider al laburiştilor, la stânga tradiţională. Mărturisind, în debutul conferinţei, că Adrian Năstase l-a convins să facă politică, iar Tony Blair l-a învăţat cum să o facă, Victor Ponta şi-a divulgat idolul, dar, mai mult, a iradiat pozitiv şi asupra principalului aliat din cadrul USL, de liberali este vorba, care mai fredonează în surdină despre o anume incompatibilitate. Dând apă la moară, dar şi iluzii, pedeliştilor. Ori, Victor Ponta, până acum, în nici o împrejurare, forţat de context, nu abordase vreo temă legată de redefinirea identităţii propriului partid social-democrat, tocmai pe motivul evitării oricărei tensionări gratuite, în sânul unei alianţe îndelung preparate. Mai ales că, în contextul crizei economice, principiile lăsaseră loc pragmatismului şi atât social-democraţii, cât şi liberalii, prin concesii reciproce, conveniseră că prioritatea lor este una instituţională. Adică, în România, chiar dacă niciodată legalitatea nu a atins standardele occidentale, a existat măcar o preocupare pentru respectarea formelor, în evitarea abuzului flagrant. Evident, era vorba, adeseori, de „o formă fără fond”, dar nu trebuie omis că forma, prin repetabilitate, poate să genereze, la un moment dat, fondul, în timp ce absenţa formei exclude de la început posibilitatea creării fondului. Astăzi însă nu se mai respectă nici măcar forma, dacă priveşti la ceea ce se întâmplă în Parlament, unde principalul partid de guvernământ şi aliatul său de conivenţă produc gesturi năucitoare. Victor Ponta, dar şi Crin Antonescu, par să creadă în virtuţile statului de drept, chiar dacă argumentele lor sunt binevenite şi în disputa politică, dusă cu adversarii îndârjiţi, nedispuşi la vreo concesie. Oricum ar sta lucrurile, din convingere sau din interes, şi social-democraţii şi liberalii nu mai suportă puterea actuală şi nu aspiră decât la înlăturarea ei. Şi pentru neîncălzirea disputelor ideologice – cum se încearcă, tot mai vlăguit – aducerea, de către Victor Ponta, a lui Tony Blair, la Bucureşti, este dovada peremptorie că nu are dificultăţi în a consimţi public adiţionarea unor principii liberale la stânga tradiţională. Demers care presupune unele pierderi colaterale, deloc insignifiante. S-a spus că Tony Blair nu este de… stânga, dovadă că referinţele sale la „justiţia socială” au venit în finalul discursului, când şi-a amintit că e laburist şi invitatul unui partid social-democrat. Dacă avem în vedere pledoaria sa convingătoare pentru Uniunea Europeană, „mai multă UE înseamnă mai puţină putere pentru statele membre”, avertismentul avut în vedere a fost clar: există tratatul european de guvernanţă fiscală. Şi nu ştiu dacă puteţi lua decizii fără să doară pe nimeni. Avertisment discret, transmis precum zâmbetul ultra-exersat. Fireşte, renunţarea totală la decizii nu este posibilă. Pentru Victor Ponta, eliminarea prejudecăţilor înşelătoare, colportate în spaţiul public, reprezintă o miză intelectuală, dar şi politică. Nu a dorit să ipostazieze social-democraţia ca formulă optimă, ci doar înţelegerea ei şi a demersurilor sale subsumate, în mod autentic, prin ceea ce are caracteristic. A mai dorit să arate că nu doar conduce un partid frecventabil, adaptat „societăţii deschise”, dar că valenţele disponibile pentru o coabitare cu dreapta liberală sunt chiar autentice. Ceea ce politicienii dreptei – mai curând, mimate la noi – nu doreau să audă şi, nicidecum, să vadă.
