Omeneşte vorbind, nu e o mare noutate şi nici chiar haz, în proliferarea vanităţii, asociată cu prostia, pe pământ. Nu e nimic masochist, în bucuria voluptoasă, care se naşte când vanitatea, excitată la maxim de ura care bate în piept, îşi pierde cumpătul şi congestionată comite derapaje impardonabile, rareori regretate, autodemascându-se cu o vigoare sumbră şi, de este permis, reconfortantă. În urmă cu doi ani, mai exact pe 22 şi respectiv 23 septembrie 2021, doi angajaţi, prin concurs, ai TVR Craiova, Anca Dindirică – director şi Tiberius Muşuroi – şeful departamentului ştiri, erau demişi abuziv din funcţiile deţinute, de o doamnă, care extrasă din funcţia de redactor, deci de subalternă a celor doi, de la postul regional TVR Craiova, fusese cocoţată, pe un aliniament eminamente politic, ca director interimar al TVR. I-a „ras” doamna respectivă, dintr-o suflare, mărturisind că ştie ce face, avea studii de drept la „Spiru Haret” din Craiova, cum atestă un CV de-al domniei sale, de care pomenea. A urmat un imens scandal, necurmat până târziu. Cu destule faze bizare în desfăşurarea lui. Povestea s-a terminat definitiv, deunăzi, printr-o soluţie a Curţii de Apel Craiova, în sensul că apelul „apelantei” a fost respins, aceasta fiind obligată la plata cheltuielilor de judecată (onorariu avocat ş.a.m.d.). Cei doi câştigaseră şi la instanţa de fond. Cauza care avusese termen la 26 iunie a.c. fusese amânată şi alte comentarii adiacente sunt de prisos. Nu e un moment înduioşător, nici înălţător, cât unul de reparaţie morală, mai degrabă, pentru doi oameni deloc necuvincioşi, deloc neriguroşi, deloc nepunctuali, la locurile lor de muncă, deloc conflictuali. Cu limitele lor fireşti, ca fiecare dintre noi, dar –repet- cu mare respect pentru funcţiile avute la antena TVR Craiova. Ce s-a petrecut, în acest răstimp de doi ani, nu mai are importanţă. Însă scriam atunci, la început, într-un articol intitulat „Reauavestire”, că într-o zi, Ramona Săseanu, fiindcă despre dânsa e vorba, va rămâne încredinţată că a sărit peste cal. Şi iată că ziua aceea a venit. Câţiva partizani de-ai domniei sale, care se gudurau greţos, crezând că se schimbă mersul lumii, se văd acum într-o postură deloc simpatică. Fireşte, totul moare în uitare. Întrebarea care rămâne, nu mai dezvolt unde am găsit-o, sună aşa: „până la ce punct te simţi în stare să fii ticălos”. Nu e un caz de melodramă, nici de demagogie optimistă. Nu e un caz de dambla deşi, când ajungi la judecată, ştiindu-te nevinovat, rişti să ai şi astfel de accese.
