Scriitor de mare profunzime, poet cu vibrări atât de înalte, un dramaturg plin de esență, insolit romancier, traducător apreciat, gazetar, reporter memorialist și nu în cele din urmă pictor, profesor universitar doctor și Ministru al culturii, Marin Sorescu reprezintă una din personalitățile cele mai de seamă ale literaturii din a doua jumătate a secolului al XX-lea.
Tradus aproape în toate limbile pământului, distins cu numeroase premii și distincții, el este considerat un adevărat ambasador al spiritului nostru în lume. A participat la sute de congrese, simpozioane literare, seminarii internaționale, a fost prezent în numeroase țări, unde și-a citit versurile în cele mai mari centre universitare ( Italia, Franța, Anglia, Suedia… până în America, Japonia, Singapore etc), iar poezia sa a fost foarte bine primită și apreciată.
S-a afirmat ca poet încă din anii de liceu, ca mai târziu, în anii de studenție, să înregistreze o evoluție spectaculoasă. Scriitorul și-a considerat acest har o adevărată profesiune de credință și a muncit pe brânci , pe brazda cuvântului, spre materializarea acestuia într-o operă monumentală de mare valoare.
După debutul ca poet, în numeroase reviste literare, în 1964 are loc și debutul editorial , cu volumul de parodii Singur printre poeți, stilul său original impunându-se și în celelalte volume de versuri anterior publicate: Poeme (1965), Moartea ceasului 1966), Tinetețea lui Don Quijote (1968), Tușiți (1970), Suflete bun la toate (1972) La Lilieci , volumele I- VI, publicate în perioada (1972- 1995), Descântoteca (1976), Poeme (1976) , Sărbători itinerante ( 1978), Ceramică (1979), Fântâni în mare ( 1982), Apă vie, apă moartă (1987), Poezii alese de cenzură (1991), Traversarea (1994).
Este remarcat chiar de la început de mari critici, unul dintre el fiind George Călinescu, care scria în 1964, în Contemporanul, că avea ,, capacitatea excepțională de a surprinde fantasticul lucrurilor umile și latura imensă a temelor comune”, iar academicianul Eugen Simion spunea că ,, Marin Sorescu meditează la ceea ce scrie și scrie învăluind tragicul, sublimul, grotescul, în plasa fină a ironiei”.
Firește că Marin Sorescu și-a datorat popularitatea de la început, poeziei, poezia lui, versurile pline de sugestii șocante, au fost deliciul unui public larg și au uimit și pe criticii care vedeau în ele un simptom și o promisiune de înnoire.
Sorescu a avut un instinct al pieței literare excepțional și foarte ușor s-a adaptat la schimbări, dovadă fiind volumele din La Lilieci, în care poezia este cu desăvârșire alta decât cea anterioară.
Criticul și istoricul literar Cornel Regman îl caracterizează pe Sorescu, în prefața volumului Poeme, ca ,, autor de ingenioase și paradoxale scenarii care dinamitează certitudinile zilnice și stabilesc raporturi de intimitate cu fețele incomode ale lucrurilor”.
Sorescu a continuat și experiența teatrului existențialist și al celui absurd, oglindit cum nu se poate mai bine, în piesele: Iona (1968), Există nervi (1968), Paracliserul (1970), Matca 9 1973), Pluta Meduzei (1974), Setea muntelui de sare (1974), culegere de piese, Răceala ( 1976), A treia țeapă (1980), Ieșirea prin cer (1984), Vărul Shakespeare( 1988). Teatrul de inspirație istorică dă și el o replică importantă viziunii idealizante asupra trecutului. Sunt de amintit Răceala și A treia țeapă, cu acțiunea plasată în vremea lui Vlad Țepeș.
Marin Sorescu a fost și autorul unei proze umoristice și satirice ( romanele Trei dinți din față ( 1977), Viziunea Vizuinii (1981), eseuri, Teoria sferelor de influiență ( 1969), Insomnii (1971 ), Starea de destin (1976), cronică literară, Ușor cu pianul pe scări ( 1986), pentru care a primit Premiul George Călinescu și Premiul Uniunii scriitorilor pentru critică literară, Tratat de inspirație ( 1985).
A fost și un remarcabil traducător, transpunând integral, în limba română, creația poetică a lui Boris Pasternak, în volumul Lirice.
Literatura pentru copii a ocupat, de asemenea, un rol important în creația soresciană: Unde fugim de-acasă ( 1967), proză, O aripă și-un picior (Despre cum era să zbor), ( 1970), versuri, Cocostârcul Gât Sucit (1987), versuri, Cirip-Ciorap ( 1993), versuri.
Marin Sorescu a fost și un pictor apreciat, el a avut mai multe expoziții de pictură în țară și în străinătate:Brașov- în 1989, Cluj- Napoca-în 1990 sau București- în 1992, dar și în Irlanda, 1991 și Paris, 1992, când a participat la o expoziție colectivă.
De-a lungul celor patruzeci de ani de activitate literară și șaizeci de ani de viață, Sorescu a obținut numeroase premii. Pe lângă cele din partea Uniunii Scriitorilor din România, a mai fost distins cu Premiul Academiei Române, cu Medalia de aur pentru poezie ,, Ospiti Napoli”,( 1970), Premiul internațional ,, Le Muze”, acordat de Academia della Muze din Florența , ( 1978), Premiul Mondial de poezie ,, Fernando Riello, Madrid ( 1982), cu prestigiosul Premiu internațional ,, Gottfrield von Herder”( 1991), pentru întreaga operă , Viena, Premiul Felix Romuliana, Belgrad,( 1994), și a fost propus de Academia Română pentru Premiul Nobel pentru literatură ( 1992) .
Sorescu rămâne unul din scriitorii fundamentali ai literaturii române, cel mai mare dramaturg postbelic și cel care împreună cu Nichita Stănescu, a revitalizat imaginea poeziei românești. Poeziile din ultima parte a vieții sale au încărcătura unui tragism impresionant, provocat de înțelegerea profundă, dureroasă, a condiției de muritor a ființei umane, cum se desprinde din poemul Scară la cer: ,, Deși am slăbit îngrozitor de mult,/ Sunt doar fantoma celui ce am fost,/Mă gândesc că trupul meu / Este , totuși, prea greu/ Pentru scara asta delicată/ Suflete, ia-o tu înainte, / Pâș! Pâș!”
Beatrice Silvia Sorescu
