De obicei, beizadelele incompetente, care dau rateuri grave în posturi-cheie în România, sunt ţinute o vreme departe de reflectoare şi apoi li se alocă joburi călduţe, bine plătite, dar măcar fără mare răspundere. „E prost, a comis-o, dar e prostul nostru, trebuie să-i găsim şi lui ceva” invocă protectorii impostorilor pe care-i întâlneşti de pretutindeni în a noastră ţară. În general, slujbele sunt la stat sunt ţinta, fireşte, dacă nu cumva găseşti şi vreun privat şantajabil, care să adăpostească odraslele habarniste, dar cu pretenţii de lideri.
Însă în cazul lui Edi Iordănescu, se merge până în pânzele albe cu nesimţirea. Băiatul lui Tata Puiu a aplicat cu abnegaţie sintagma „după mine, potopul”, şi după ce a făcut vraişte cluburi precum Pandurii sau Astra, ulterior dispărute sau în curs de dispariţie, a fost promovat direct la naţională. Cu intermezzo la CFR şi FCSB, cele mai potente grupări din ţară, dar care, având patron, s-au descotorosit rapid de „protejatul suprem”. Cu preţul unor „despăgubiri”, fireşte. Pus la prima echipă a ţării, Edi o retrogradă în lumea a treia a fotbalului, după o campanie aproape dezastruoasă. Numai Nicuşor Bancu, cu ale sale goluri şi assist-uri în serie, e „vinovat” că rezultatele nu au fost chiar catastrofale. Drept răsplată, Edi va primi un nou contract, un nou mandat, un nou prilej de a tortura microbiştii, de a batjocori o naţională şi aşa aflată de ani buni în căutare de valori şi de busolă. Am priceput din start că aşa-zisele negocieri al FRF cu Hagi, Petrescu, Lucescu jr şi Boloni au fost numai nişte diversiuni, dar unul dintre obiectivele care i s-ar fi impus lui Boloni, pentru a avea un mandat de două campanii, a fost să câştige grupa din Liga Naţiunilor. Altfel, era out. Edi nu numai că n-a terminat pe primul loc, ba chiar fost pe ultimul, numai că retrogradarea naţionalei a însemnat promovare, premiere pentru el. Pentru Burleanu & co. a fost clar că Edi merită un nou contract, o nouă încercare, după „entuziasmanta” victorie cu echipa a treia a Bosniei, venită în sejur de relaxare la Bucureşti. Edi a dus naţionala pe acelaşi palier cu Feroe, Luxemburg şi Kosovo şi primeşte onorurile „cuvenite”. Probabil pentru a avea ocazia de a câştiga şi el nişte meciuri, cu astfel de adversari, deşi ne va fi greu şi cu bucătarii din lumea a treia a fotbalulului, cu astfel de personaj pe bancă. Dacă i s-a garantat scaunul suprem, probabil trebuie să i se încropească şi o grupă în care să nu fie ultimul.
Explicaţiile federalilor sunt de-a dreptul uluitoare. Nu frizează ridicolul, ci demenţa. Motive legate de promovarea unor tineri şi atmosfera din lot sunt invocate, în detrimentul jocului şi rezultatelor execrabile. Pentru Burleanu şi gaşca sa nu sunt valabile terenul şi tabela, ci lucruri colaterale, fără legătură cu fenomenul, cum nu au, de fapt, nici ei. E clar că nu Burleanu sau vreun comitet federal l-a instalat pe Edi, ci beizadeaua le-a fost vârâtă pe gât, le-a fost indicată, aşa cum s-a întâmplat şi la echipele de club. Actualii şefi din FRF iau decizii, dar ei nu înţeleg fenomenul şi din cauza asta nici nu au abilitatea de a explica eşecurile, erorile. Mircea Sandu şi compania, activând toată viaţa în fotbal, ştiau mereu „pe unde să scoată cămaşa”, veneau cu explicaţii plauzibile, „ştiau să mintă” şi, oricum, nu ascundeau mereu mizeria sub preş, chiar dacă sistemul era defect, era corupt, iar „cooperativa” era în floare. Acum nu mai este nevoie de „cooperative” pentru ierarhii prestabilite, totul e la vedere, toată incompetenţa, dar nimeni nu poate spune nimic, nu se poate schimba nimic. Preşedintele FRF şi acoliţii săi sunt veşnici în funcţie, indiferent de câte calificări se pierd şi cât de jos ajunge fotbalul românesc, maşinăria de vot e bine reglată, nu există opoziţie, mandatele sunt fără număr. Avem, în schimb, salarii şi diurne dolofane în FRF, avem aceiaşi oameni în structuri, indiferent cât de putrede sunt. Practic nu avem preşedinte, avem o monarhie absolută, iar acum avem şi selecţionerul infailibil. Nu contează că aşchia a sărit departe de trunchi, scaunul de selecţioner este ereditar pentru familia Iordănescu şi îi aşteptăm deja pe descendenţii lui Edi să preia naţionala.
Nu contează nici că e incompetent, nici că naţionala arată oribil, nici că rezultatele sunt mai proaste ca oricând. Edi e confirmat, i se garantează linişte şi continuitate, nu trebuie să demonstreze nimic. Şi el e pe viaţă în funcţie, sau cel puţin cât va fi tata Puiu în viaţă. E mai rău decât în societate, decât în politică. Fotbalul în care voiam întotdeauna să evadăm, acum ne provoacă repulsie. Putem tolera sau contesta neputinţa din teren, dar e greu se rezişti umilinţelor, sfidărilor din partea celor care-l conduc.
