Mohamed Najibulah a fost ultimul preşedinte comunist al Afghanistanului. Membru al Partidului Democratic Popular (PDPA), de la sfârşitul anilor 60, a condus o vreme poliţia secretă, înainte de a ajunge în 1986 în fruntea ţării. După retragerea sovieticilor în 1989, Najibulah a mai rezistat la putere trei ani, pentru a pieri în mâinile talibanilor în 1996, care l-au mutilat. Pentru afghani, termenul „comunist” este unul vag, în schimb cei de „modernizator” şi „patriot” au încă reverberaţie. Interesul ex-URSS pentru această regiune nu datează din timpul războiului rece. Încă din 1920 sovieticii au combătut rebelii musulmani din zonele limitrofe Asiei Centrale. Stabilitatea Afghanistanului era percepută ca fiind crucială pentru securitatea Asiei centrale sovietice. Începând cu anii 50, Afghanistanul a contat pe ajutorul Moscovei în pregătirea a mii de studenţi, ingineri, tehnicieni şi militari. La sfârşitul deceniului, SUA s-au arătat, de asemenea, interesate de Afghanistan, între cele două super-puteri instalându-se o concurenţă. Dacă americanii au ridicat barajul pe fluviul Helmand, pentru a produce energie electrică şi a iriga regiunile deşertice din sud, ruşii au construit tunelul Salang –unul dintre cele mai înalte din lume- pentru a lega regiunile din nord cu cele din sud. Americanii au furnizat sisteme de comunicaţie şi radar pentru aeroportul din Kabul, ruşii au lucrat la infrastructura ţării. Primii şefi ai mujahenidilor (partizanii luptei contra sovieticilor), printre care Ismail Khan, au lansat rebeliunea din 1979 vizând foştii militari formaţi în URSS. Şi invers, o parte a intelectualităţii afghane, printre care premierul Hafizullah Amin cu studii în SUA au devenit militanţi comunişti şi apoi membri ai guvernului. Lovitura de stat comunistă din aprilie acelaşi an apare ca o consecinţă imediată a precedentei revolte. Începând cu 1969, Afghanistanul cunoscuse câţiva ani de secetă şi de foamete. Patru ani mai târziu în 1973, generalul Mohamed Daoud îl înlocuieşte pe vărul său, regele Mohammed Zahir Chah, aboleşte monarhia, instituie un guvern republican şi devine primul preşedinte al Republicii Afghanistan. Tratamentul aplicat duşmanilor politici –islamişti şi comunişti, opuşi unii celorlalţi- amestecă represiunea şi cooperarea. Violenţele regimului precipită evenimentele din 1978 când la 17 aprilie Nir Akbarkhiyber, un membru influent al DPA este omorât în plină stradă. Două zile mai târziu, PDPA organizează o manifestaţie de protest care adună circa 15.000 de persoane şi se încheie cu intervenţia sângeroasă a poliţiei. Considerând că acesta nu e decât preludiul exterminării lor, militanţii comunişti atacă Palatul prezidenţial şi îl ucid pe Daoud, preluând puterea. Reprezentanţii sovietici din KGB, aflaţi la post la Kabul, sunt luaţi prin surprindere. Potrivit lor, Afghanistanul nu era pregătit pentru socialism şi PDPA nu putea guverna, partidul fiind împărţit în două facţiuni. Debutul regimului Khalq („poporul”) este unul sângeros: 40 de generali şi aliaţi politici ai lui Daoud sunt executaţi. Printre aceştia erau asasinaţi islamişti, maoişti şi membri din aripa Parcham („stindard”). Reforma agrară nu este populară, iar eradicarea analfabetismului în 5 ani, cum se clama, nu părea plauzibilă. Comuniştii nu erau primii modernizatori ai Afghanistanului, cum se irijau. Sovieticii invită Kabulul să abandoneze diferite reforme prea radicale, fiindcă se întâmpina o rezistenţă religioasă. În martie 1979 ofiţeri islamişti din Herat se revoltă, inspiraţi de revoluţia iraniană, unde imamul Khomeiny se întorsese la Teheran. Sovieticii trimit noi consilieri în Afghanistan şi elaborează alte planuri de deplasare a forţelor terestre militare. La rândul lor SUA furnizează bani şi arme mujahedinilor pentru a prepara asaltul contra forţelor guvernamentale. Conflictul în sânul PDPA se agravează, între aripile „Khalq” şi „Parcham”. În septembrie 79, preşedintele ţării Noor Mohamed Taraki este asasinat de premierul Hafizulah Amin, care avea un doctorat la universitatea Columbia (unde condusese sindicatul studenţilor afghani şi fusese contactat de CIA) camaradul său şi concurentul în sânul aripii Khalq. Liderii sovietici îl considerau pe Taraki mult mai flexibil decât rivalii săi şi se scandalizează. În timpul crizei anului 1979 guvernul de la Kabul solicită în 13 rânduri intervenţia militară sovietică. Dar moartea lui Taraki schimbă totul. Primele unităţi militare ale Armatei Roşii au sosit în Afghanistan în decembrie 1979 cu misiunea nu de a-l ajuta pe Amin, ci de a-l asasina. Forţele speciale sovietice atacă Palatul prezidenţial, ucid preşedintele în post de numai 100 de zile. Babrak Karmal, care aparţinea aripii moderate a PDPA este instalat. Începe cunoscuta bătălie între Moscova şi Washington, în cadrul căreia trupele ruseşti angajate în Afghanistan vor suferi finalmente grele pierderi, similare cu cele ale americanilor în Vietnam. Când Gorbaciov ajunge în 1985 în fruntea Partidului Comunist necesitatea retragerii din Afghanistan era deja imperativă. Najibulah este numit preşedinte al Republicii, legitimat de un naţionalism pragmatic şi va reboteza PDPA cu numele Watan (“patrie”), şi la sfârşitul mandatului său, el va încredinţa postul de ministru al Apărării comandantului Masoud. Ruşii şi americanii ajung finalmente la un compromis teoretic: dacă Armata Roşie se retrage din Afghanistan, SUA încetează ajutorul dat mujahedinilor. Niciuna nu îşi respectă angajamentul, Eduard Şevarnaze nu dorea să fie primul ministru de Externe care suferea o înfrângere, rămânând un susţinător al lui Najibulah “curăţat” în cele din urmă de Abdul Rakid Dostom, unul dintre generalii săi trecut în tabăra rebelilor. În februarie 1989 ultimul tanc sovietic traverseată „Podul Prieteniei” la nord de fluviul Amu-Daria. Totuşi Moscova continuă ajutorul dat lui Najibulah care mai rezistă încă 3 ani la putere. Ajutorul se întrerupe definitiv în 1991. În cursul următorilor patru ani, Kabulul se scufundă în barbarie. La 3 februarie 1980, la puţină vreme după intervenţia militară a Uniunii sovietice în Afghanistan, Zbigniew Brezinski, consilier pentru afaceri de securitate al preşedintelui James Carter, aflat în Pakistan, se adresa mujahedinilor refugiaţi promiţându-le: „Acest pămân alăturat este al vostru. Vă veţi reîntoarce într-o zi pentru că lupta voastră va triumfa. Vă veţi întoarce la casele şi moscheile voastre. Cauza voastră este justă. Dumnezeu este alături de voi”. La 15 ianuarie 1998, Le Nouvel Observateur l-a întrebat pe Brezinski dacă nu regretă favorizarea integrismului islamist, livrarea de arme, consilierea viitorilor terorişti. Răspunsul a fost următorul: „Ce este mai important de reţinut în istoria lumii? Talibanii sau căderea imperiului sovietic? Câteva excitaţii islamiste sau eliberarea Europei centrale şi sfârşitul războiului rece?”. Pe timpul războiului rece sovieticii au suţinut Kabulul, în timp ce SUA şi Pakistanul au ajutat rebelii. Ashraf Ghani, intelectual cu pregătire în SUA, un doctorat în antropologie, care s-a aflat la putere 6 ani, succeda lui Hamid Karzai, după ce la 28 septembrie 2019 “câştigase la mustaţă” în faţa rivalului său, prim-ministrul Abdalah, acuzându-se de fraude reciproce. Statul afghan este într-un haos constituţional: Rusia, China, dar şi puterile regionale precum Pakistanul, Iranul, Turcia, India, Arabia Saudită susţin cu mare prudenţă noul regim iar Tadjikistanul şi Uzbekistaul sunt preocupate de situaţia de la frontieră. Aparent, Rusia îşi consilidează poziţia şi influenţa securitară în centrul continentului asiatic după experienţa tragică, trăită în perioada 1979-1989.
