Poveste fără sfârşit: Pe urmele asasinilor lui Olof Palme

0
1000

Jan Stocklassa (65 ani) este un jurnalist suedez, preocupat de conspiraţiile de mare anvergură din politica internaţională. A obţinut permisiunea de a utiliza arhiva secretă a revistei „Expo”, realizată de Stieg Larsson, la vremea aceea angajat al agenţiei de presă TT, care avea să devină autorul trilogiei „Millenium” vândută în peste 80 milioane exemplare în toată lumea. Deşi preocuparea lui principală a fost de a scrie romane poliţiste, s-a dedicat cu îndârjire luptei împotriva extremismului. Cartea „Omul care s-a jucat cu focul. Pe urmele asasinilor lui Olof Palme” (Ed. Paralela 45 – 2020) a devenit un best-seller (tradusă în 27 de limbi şi vândută în 50 de ţări), şi lămureşte într-un fel lucrurile, valorificând documentarea fabuloasă a lui Stieg Larsson, privind asasinarea lui Olof Palme, săpând mai adânc spre a adăuga noi piese la un puzzle. Asasinarea carismaticului premier suedez Olof Palme s-a produs în noaptea de 28 februarie 1986 şi a reprezentat un virus rău, care i-a molipsit şi pe alţii. Faptul că tocmai Suedia, o ţară în care totul poate fi măsurat şi explicat a fost lovită de un asasinat politic nerezolvat a rămas o rană deschisă. Ultimul procuror anchetator, Krister Peterson, care a preluat ancheta de la predecesorii săi, a anunţat recent închiderea anchetei, la 34 de ani de la producerea asasinatului, după ce principalul suspect, Stieg Engstrom, cunoscut sub numele de „omul de Scandia”, după numele firmei la care lucra, a decedat. Lizbet Palme, soţia fostului premier a murit în 2018. Dezbaterile la televiziunea publică n-au contenit. Cartea lui Jan Stocklassa este rezultatul a 8 ani de investigaţii jurnalistice de-a dreptul fabuloase. Cineva a calculat că unui jurist calificat i-ar lua 9 ani să citească toate documentele anchetei, strânse în dosare ce acoperă 250 mp de rafturi. Ancheta a durat trei decenii, răstimp în care au fost interogate, cel puţin odată, 10.225 de persoane, 130 de indivizi asumându-şi crima. În plus există o cantitate imensă de documente, în afara anchetei propriu-zise, constând în articole, cărţi, forumuri internet, bloguri, vloguri ş.a.m.d. inclusiv un raport CIA „Studii despre asasinat” şi un raport al Comisiei de anchetă din 1999 de 900 de pagini.

Un asasinat orchestrat profesionist

În după-amiaza zilei asasinatului, vineri 28 februarie 1986, grupul de „supraveghere” a aflat că soţii Palme intenţionau să meargă la cinematograf (se presupune că ascultaseră convorbirea telefonică de la ora 17 dintre Lizbet Palme şi prietena fiului său Marten, Ingrid Clering, sau doar i-au urmărit pe soţii Palme până la cinematograf), unde aveau să vizioneze comedia suedeză „Fraţii Mozart” la cinematograful Grand, de la ora 21.15. La sfârşitul filmului, familia Palme, neînsoţită de gărzi de corp, de cum a ieşit în stradă, a fost luată în primire de una dintre celulele care conduceau operaţiunea, una din agenţi sud-africani, alta din poliţişti suedezi, şi alta din extremişti suedezi, care comunicau permanent prin walkie-talkie. Supravegherea asupra locuinţei soţilor Palme se intensificase în ultimele săptămâni. Greu de stabilit cu exactitate lanţul întâmplărilor, întrucât mărturiile au fost divergente şi s-au contrazis. 30 de ani de teorii, ipoteze şi contra-teorii, n-au rezolvat nimic. Miezul dur de fapte rămânând înconurat de un val negru de presupuneri şi minciuni. Trăgătorul a armat revolverul “Magnum” şi primul glonţ l-a atins pe Olof Palme în mijlocul spinării. Pentru a doua lovitură trăgătorul a folosit funcţia double-action, dar a apăsat prea tare pe trăgaci, ceea ce a făcut ca glonţul să devieze spre dreapta, şi deşi îl viza pe Olof, glonţul a atins spatele lui Lizbet Palme, care a căzut în genunchi, lângă soţul său doborât la pământ, la intersecţia străzilor Sveavagen şi Tunnelgaten. În celula de asistenţă extremiştii suedezi au înţeles că sunt ţapi ispăşitori şi s-au ascuns pentru a-şi acoperi urmele. S-au alarmat degeaba. Interesul anchetatorilor s-a îndreptat rapid spre… PKK-ul kurd. Şi a trebuit să treacă mai mult de un an de la asasinat, până când Anders Larsson, un extremist de drepta să fie interogat de poliţie. În 1991 a murit de ulcer perforat.

Pista sud-africană

După victoria social-democraţilor suedezi la alegerile din 1985, Olof Palme a rămas prim-ministru şi era clar că va continua să pună beţe în roate afacerilor traficanţilor de arme, care antrena şi oameni de afaceri suedezi. De altfel decizia finală de a-l asasina a fost luată, după vara 1985, conform declaraţiilor mai multor surse din Africa de Sud. În acel moment, Africa de Sud, SUA şi Iranul făceau în secret cele mai mari afaceri de armament, după ce vama suedeză şi Inspectoratul pentru materiale de război stopase livrările de arme destinate Iranului. Operaţiunile se derulau prin ceea ce s-a numit afacerea „Iran-Contras”. Dacă Olof Palme sau altcineva din anturajul său le-ar fi dezvăluit ar fi fost ameninţată viaţa celor care se aflau în spatele complotului. Arhitectul acestui sistem era William Casey, directorul CIA, unul dintre apropiaţii preşedintelui Ronald Regan. Dacă Regan era constrâns să demisioneze, asta putea avea impact asupra ultimilor ani ai războiului rece, ameninţând victoria SUA. Africa de Sud cumpăra petrol şi arme prin Seychelles, unde un partener de afaceri al lui Craig Williamson, cu importantă funcţie în serviciile sud-africane, era italianul Mario Ricci. Misiunea executării carismatucului lider suedez Olof Palme (59 ani) şi-a asumat-o loialul regim apartheit din Africa de Sud. Numele de cod al misiunii care viza uciderea lui Palme a fost “Hammer” (Ciocanul). Pregătirea ei a avut loc la Johannesburg, dar şi în alte oraşe din Suedia. Agenţi secreţi suedezi, “Sweadish security agents” colaboraseră cu sud-africani pentru a studia deplasările lui Palme în săptămâna premergătoare asasinatului, rodul unei conjuraţii. În 1986 Craig Williamson era fără îndolială cel mai calificat agent sud-african, pentru a duce la capăt o operaţiune de tipul asasinatului comandat împotriva lui Palme. Suntem în faţa unui deep state. Williamson avea antecedente de luat în seamă, dar a negat în discuţia cu Jan Stocklassa participarea implicită, menţionând însă că agenţii serviciilor secrete sud-africane făceau treburile murdare ale guvernului Africii de Sud. Poliţiştii suedezi aveau de asemenea contacte în Africa de Sud şi pentru unii dintre ei Olof Palme era un trădător pe cale să vândă ţara sovieticilor. Stieg Larsson, care la începutul anilor 90 avertiza în legătură cu partidul „Democraţii Suediei” –actualemnte în Parlament- şi-a concentrat atenţia asupra unui anume Berti Wedin, agent al lui Craig Williamson cu rol de intermediar, care va interzice ulterior lui Jacob Tehedelin, verigă lipsă în schema lui Stieg, să vină în Cipru. Investigaţiile lui Stieg Larsson arătaseră că o mână de nazişti înrăiţi îşi găsiseră refugiu în Suedia şi potenţau extrema dreaptă.

Pista falsă a poliţiei

Haris Holmer, anchetatorul-şef şi cel mai mare grad al poliţiei avea să primească cazul, spre nemulţumirea procurorului K. G. Svensson, care va dispune punerea în libertate a lui Victor Gunnarsson. Adevăratul interes al lui Holmes se îndrepta spre PKK, întrucât Olof Palme refuzase azilul politic în Suedia al lui Abdullah Ochalan. La 5 februarie 1987 Hans Holmer a renunţat la anchetă şi a părăsit postul de şef al poliţiei. Oficial ancheta trebuia preluată de Ulf Karlsson, şeful inspectoratului general al poliţiei, dar s-a divizat în trei anchete separate. Şeful direcţiei naţionale de investigaţii ctiminale, Tommy Lindstrom, eminenţa cenuşie cu multe roluri în ancheta Palme, Kerstin Skarp, procuror de caz între 1997-2016 şi Hans Olvebro, şef al anchetei timp de 19 ani, s-au îndreptat spre Christer Petterson (41 ani) indicat cu toată certitudinea de Lizbet Palme, un drogat şi alcoolic notoriu, singurul condamnat şi apoi achitat. Neclar a rămas un lucru: dacă agenţii serviciului de securitate SAPO –treziţi târziu din amorţeală-, cunoşteau planurile. Şi e exclus să nu le fi cunoscut. Oricum teoria asasinatulu bine planificat n-a putut fi zdruncinată. După asasinat, timp de câteva zile, Suedia a fost o ţară asediată: aeroporturi închise, controale la frontieră înăsprite, descinderi pe ferybot-uri şi în porturile suedeze. Cel mai inteligent şi mai influent politician pe care Suedia îl avusese vreodată, lovit din toate părţile, s-a văzut înlăturat în februarie 1986. Fusese prietenul lumii a treia şi lupta pentru drepturile celor slabi şi marginalizaţi. Lupta împotriva apartheid-ului din Africa de Sud. Iritase Uniunea Sovietică când în 1975 numise Cehoslovacia „ţară satelit” şi când criticase invazia sovietică din 1979 în Afganstan. Provocase şi SUA, care rupsese relaţiile cu Suedia de două ori (1968 şi 1972) pe seama războiului din Vietnam. În perioada 1980-1982 a fost mesagerul ONU pentru pace în războiul Iran-Irak, misiune care a eşuat. Modelul suedez de social-democraţie devenise celebru prin generoasele soluţii de protecţie socială şi mecanismul era dirijat către întreţinerea dezavantajaţilor. Socialismul liber consimţit, neimportat, ferit de abuzuri dogmatice se impusese ca model reuşit. Cu modelul suedez începea istoria glorioasă a stângii europene. Cartea „Omul care s-a jucat cu focul. Pe urmele asasinilor lui Olof Palme” este un model de anchetă jurnalistică, profundă, argumentată, menită a eclipsa lăbărţatele anchete ale poliţiei, conduse intenţionat spre a nu se ajunge la adevăr. După ce a fost prins, şi bănuit de asasinarea lui John F. Kennedy, Lee Harvey Oswald declarase “I`am just a party” (sunt doar un ţap ispăşitor). Sapo, responsabil cu investigarea avertismentelor, şi era în cunoştinţă de multe, a arătat cu degetul… spre Africa de Sud.