Trecerea în neființă a unui scriitor, în plină putere de creație, capătă dimensiunea unei revanșe pe care timpul, implacabil, și-o îngăduie după ce s-a fost văzut scuturat de câteva clipe de splendoare. Al. Oprea (5 iulie 1931 -Goruneşti, Bălceşti- 5 decembrie 1983) s-a păstrat, cu rigoare, cu farmec, cu bucurie în vecinătatea operelor, obsedat de cărți capitale, de valori fundamentale și, peste toate acestea, nutrind speranța că statutul criticului se revendică din datoria de a reface mereu traiectul firesc dintre operă și cititor.
Nimic mai apropiat de aceste nobile cauze decât o laborioasă, consistentă și rodnică activitate de editor și, prin reflex condiționat de coabitarea cu documentul literar primar, de cercetător asiduu, dând seamă, cu rigoare și farmec, despre intimitatea rafturilor mai puțin publice. Absolvent, al liceului “Fraţii Buzeşti”, din Craiova, apoi al Școlii de literatură „Mihai Eminescu” și al secției de ziaristică a Facultății de filozofie din București, Al. Oprea debutează sub semnul publicisticii de atitudine fără a învinge prejudecățile, multe și felurite ale epocii, chiar la ziarul “Înainte” din Craiova, glosând cu temperament puțin bătăios în marginea creațiilor contemporanilor, asumând-și însă nu rareori previziuni temerare. În fața multiplelor circumstanțe ale criticii foiletonistice, Al. Oprea s-a apropiat de prima și cea mai mare obsesie a vieții și activității sale literare: viața și opera lui Panait Istrati. O primă cercetare monografică este încununată, în 1964, cu Premiul Uniunii Scriitorilor, iar în 1976, îngrijește o primă ediție bilingvă a autorului „Kirei Kiralina”, “Panait Istrati, Dosar al vieţii şi al operei” (Ed. Minerva).
Merite esențiale a avut Al. Oprea în nobila ctitorire a Muzeului literaturii române și a revistei acestuia, „Manuscriptum”, spațiu de grație în care spiritul său organizatoric, vocația documentaristă, slujită în umbra glorioasă a lui Perpessicius, și-a aflat rosturile adânci. De altfel, mai toate cărțile lui Al. Oprea au fost marcate de aceste suverane peceți: în 1971, o antologie de texte critice comentate „5 prozatori iluștri, 5 procese literare”, ca și „Mitul faurului aburit – un excurs în atelierul prozatorilor români moderni”.
Dispariția sa, la numai 52 de ani, când destinul critic abia poate reclama adevărata împlinire, lăsa un gol în cercetarea noastră literară și, deopotrivă, amintirea unui intelectual luminat de flacăra iubirii de carte, de oameni, a unui patriot luminat, om al epocii sale, pe care a slujit-o cu fidelitate.
