Cum se năruie un capital de încredere!

Un ziarist, de la un cotidian din Capitală, „pe vremuri”, cu suficientă notorietate, s-a deplasat undeva în Ardeal, pentru o documentare deloc de rutină. Cu delegaţie asupra sa, pentru a putea proba deplasarea şi decontarea ulterioară a cheltuielilor, potrivit normativelor în vigoare. În oraşul în care a ajuns, cu sprijinul unor confraţi de la un ziar local, conform tradiţiei, şi-a făcut ceea ce avea de făcut, dar a ajuns, invitat, şi la un chef organizat cu dichis, la o familie aparent generoasă, care avea o fată ispitită de o partidă, cât mai bună, de măritiş. Ce s-a discutat la masa agrementată cu de toate, nu se ştie cu exactitate, dar cheful s-a prelungit, arvunindu-se logodna, şi conducerea ziarului a fost înştiinţată, de la „vârf”, într-una din zilele care au urmat, că ziaristul în cauză va trebui să fie transferat, pentru o vreme, cel puţin, în altă parte, fiindcă încălcase ceea ce se numea, pe atunci, normele eticii şi echităţii comuniste. Pentru a se evita excluderea lui din presă. La şedinţa de partid, organizată cu promptitudine, în loc să-şi înfiereze colegul, cu mânie, cum se obişnuia, pentru ce se aflase despre el, toată lumea n-a avut decât aprecieri pozitive, elogiată fiindu-i hărnicia, conştinciozitatea, şi ce se mai putea spune. În faţa unei astfel de situaţii insolite, cel în cauză a luat cuvântul, şi fără nici o umbră de căinţă, a spus: dacă dumneavoastră susţineţi că sunt atât de bun, de ce să mă transfer, fie şi provizoriu, la o altă publicaţie? Consternarea a fost generală. În cele din urmă s-a conformat, fiindcă nu era de glumă, revenind după o perioadă de penitenţă. Domnul Alexandru Cumpănaşu, privit cu simpatie, înţelegerea de circumstanţă, afecţiune, după cele întâmplate cu nepoata sa, şeful unei organizaţii non-guvernamentale – Asociaţia pentru Implementarea Democraţiei -, a avut repetate apariţii, zilnice, pe toate posturile de televiziune, pentru a face dezvăluiri, rezultate şi din propria investigaţie. A fost beneficiarul unei mediatizări în exces, lăsând impresia unui om cumsecade, îndurerat, lovit de năpastă. A stârnit compasiunea de rigoare, acumulând un capital de simpatie nesperat. Pe 16 august a.c. răspundea, cu nervozitate, pe Facebook, celor care mirosiseră ceva: „Pentru toţi cretinii care au teamă că aş putea candida la prezidenţiale: nu voi candida. Nu voi fi încă un prizonier al unui sistem infect, care să-mi dirijeze viaţa şi acţiunile (…) sunt bărbat nu gânganie, precum majoritatea liderilor noştri de azi, care mint întruna şi fac doar jocuri de culise” Câtă fermitate? Câtă decenţă! Câtă impetuozitate! Deunăzi, domnul Alexandu Cumpănaşu, probabil convins de notorietatea sa, dobândită post factum, pe seama dramei cunoscute, şi-a anunţat candidatura la alegerile prezidenţiale, declanşând începerea strângerii de semnături. Ce să mai zici? Dacă întâmplarea cu ziaristul, de care pomeneam, rămâne necunoscută, consumându-se în anonimat, personajul Coriolan Drăgănescu din schiţa „Tempora” a lui Ion Luca Caragiale, ne este mai la îndemână. Alexandru Cumpănaşu este unul de-ai noştrii, deloc bântuit de angoase şi alte sofisticări. Gestul său, de a-şi valorifica, integral, capitalul de simpatie, n-ar trebui deloc să ne surprindă, fiindcă vai de naivi.