Se întâmplă aproape zilnic destul lucruri de luat în seamă, fiindcă lumea politică se exprimă după posibilităţi, şi mai ales pasiuni înfierbântate. Ne aflăm într-o pre-campanie electorală, cu destule mize, şi, în curând, ţara va fi inundată cu mesaje de tot felul, bănuim pro-europene. Aflat la Galaţi, la prima conferinţă regională PLUS, pe zona de Sud-Est, Dacian Cioloş a spus mai multe lucruri, unele de luat în seamă, altele nu. De pildă, ex-comisarul european, şi ex-premierul ţării, a afirmat că votul „ce va fi dat la europarlamentare poate fi exprimarea dorinţei pentru continuarea mersului ţării, într-o direcţie democratică sau nu”. O teză cam confuză, prin exprimare, fiindcă din câte ştim, în luna mai a.c. vom vota pentru viitoarea configuraţie a Hemiciclului de la Bruxelles, şi toţi actorii politici, ce vor intra în competiţie, se revendică la unison… pro-europeni. Ar fi fost de dorit, ca vorbitorul să explice mai concret ce înseamnă „direcţie democratică” în opinia sa, fiindcă e cam mare confuzia, nu doar la noi, ci mai ales în alte ţări membre ale UE. Pentru un ardelean, fiindcă Dacian Cioloş, din această zonă a ţării se revendică, bănuim că esenţiale ar trebui să fie profesionalismul, patriotismul (vorbă goală), abilitatea de a face faţă în ceea a dovedit că este Parlamentul European, celor pe care îi trimitem acolo. Şi pentru nimic în lume un europarlamentar român să nu voteze… împotriva ţării sale. Dar Dacian Cioloş a mai spus un lucru, şi anume că dacă alianţa USR-PLUS va obţine majoritatea în Parlament, la alegerile parlamentare de anul viitor, va încerca „modificarea Constituţiei”. Nu e cam pripită o asemenea… năzuinţă? Articolul 150 din Constituţia actuală stabileşte cu rigoare procedura de revizuire – acesta este termenul – a Constituţiei şi spune că „proiectul sau propunerea de revizuire trebuie adoptată de Camera Deputaţilor şi de Senat cu o majoritate de cel puţin două treimi din numărul membrilor fiecărei camere”. Şi propunerea devine definitivă după aprobarea prin referendum. Aşadar, o majoritate parlamentară – suficientă la investirea sau demiterea unui guvern – nu poate produce şi revizuirea – altmineri necesară – a Constituţiei. A existat, în anii din urmă un moment favorabil, când USL a câştigat, la scor, în 2012, alegerile parlamentare – 58,63% (273 mandate) la Camera Deputaţilor şi 60,03% (122 mandate) la Senat – dar modificările aduse legii fundamentale au fost respinse de Curtea Constituţională şi proiectul… a murit. Necesitatea revizuirii Constituţiei rămâne însă imperativă dacă avem în vedere convulsiile momentane, prin abordările diferite ale preşedintelui şi guvernului – din câmpuri politice diferite – pe o serie de chestiuni importante pentru bunul mers al treburilor. Pentru atingerea unui asemenea deziderat am avea nevoie de un larg consens politic, ceea ce e greu de atins, deşi actuala Constituţie, la 16 ani de la adoptare, şi-a atins vârsta medie de modificare. Despre reconstrucţia instituţională a ţării, prin rescrierea integrală a textelor privind autorităţile publice s-a mai vorbit de-a lungul timpului: republică prezidenţială sau republică parlamentară, aceasta ar fi o discuţie, care trebuie lămurită. Fiindcă forma actuală de republică semi-prezidenţială – prin arhitectura constituţională – cu valenţe parlamentare, un fel de struţo-cămilă, în care prim-ministrul şi preşedintele sunt parteneri activi în administrarea statului, generează multe conflicte „instituţionale”, în care rolul CCR este deja unul exacerbat. Şi ar mai fi un aspect de… longevitate: 1866, 1923, 1938, 1948, 1952, 1965, 1991, 2003, sunt anii în care s-a lucrat asupra Consituţiei României. Şi observăm că durata de viaţă, de peste două decenii, au avut doar Constituţiile din 1866 şi cea din 1965.