Miercuri, 22 noiembrie a.c., în aula Bibliotecii Centrale Universitare (BCU) din Capitală a avut loc simpozionul „Marea Unire – apogeul unei istorii milenare”, eveniment circumscris festivităţilor prilejuite de Centenarul Marii Unirii. Cu acest prilej academicianul Răzvan Teodorescu a spus – cu bună credinţă – că naţionalismul este o doctrină benefică de care România ar avea nevoie. „Naţionalismul este doctrina iubirii de patrie, a iubirii de neam. Naţionalismul este doctrina lui Titu Maiorescu, Eminescu, Nicolae Iorga sau Constantin Rădulescu Motru. Unii fac intenţionat confuzia între extremism şi naţionalism. Românii au nevoie de acel naţionalism pozitiv, creator”, a spus academicianul menţionat, potrivit site-ului Active News. Academicianul Răzvan Teodorescu este un istoric de artă, cu lucrări publicate, deţinător al unui premiu Herder (1993), fost ministru al Culturii, în fine, un intelectual de stânga, cum se proclamă, ceea ce îl şi individualizează în rândul elitei autohtone. Dar referirile sale la conceptul de naţionalism, chiar calibrate printr-o reverie paseistă, nu legitimează o acută nevoie de aşa ceva. Fiindcă, din păcate, termenul de „naţionalism” a suferit o profundă metamorfoză semantică, aproape o sublimare, de la sensul eminamente pozitiv iniţial, evocat, la o încărcătură negativă. Mai degrabă putem vorbi de termenul „patriot”, valabil pentru cei care îşi iubesc, fără să clameze, ţara, fiindcă „naţionalist” presupune o detestare a celorlalţi. Patriotismul a devenit o dezirabilitate socială, care câştigă teren, dar care se exprimă, deocamdată, mai mult declamatoriu, revendicativ şi abstract. Că linia de demarcaţie între cei doi termeni flotează nu rareori este adevărat. De altfel, şi domnia sa făcea precizarea de bon ton că va fi organizată o dezbatere la Academia Română, pe acest subiect, pentru a clarifica lucrurile. Noi opinăm că ele trebuiau clarificate, fiindcă istoria nu se face reactivând discursuri cu pusee naţionaliste. Mai ales când vedem ce se întâmplă, acum, în alte zone geografice ale Europei, cu un încâlcit amestec etnic şi cultural. Neîndoielnic, avem români care stigmatizează identitatea românească, care îşi ponegresc ţara, pe la „noile curţi europene”, denigrează simbolurile naţionale, sub semnul unei exagerate „corectitudini politice”, cum se menţionează în „apelul unor academicieni români” din 8 februarie a.c. În care nu apar, deloc reverii „villoniene”, menite să idealizeze un trecut romantic. Lăsând la o parte faptul că micile noastre obsesii nu interesează pe nimeni prin Europa. Discutăm însă de lucruri deja lămurite, într-un fel. În 1995, când conflictul sângeros din fosta Iugoslavie era în plină desfăşurare, în faţa Parlamentului European, reunit în şedinţă plenară la Strasbourg, Francois Mitterand sublinia importanţa construcţiei europene, enunţând testamentul politic european: „La nationalisme c’est la guerre”.
„La guerre ce n’est pas seulement le passe, cela peut etre notre avenir. Et c’est nous, c’est vous Mesdames et Messieurs, les deputes, qui etes desormais les gardiens de notre paix, de notre securite et de cet avenir, merci”.
Iară noi, noi epigonii? N-avem cum. Şi poate e vorba şi de calibrul moral, şi el tot mai zdruncinat. Însă versurile poetului naţional încă reverberează. Tot mai timid. „Simţiri reci, harfe zdrobite, / Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte / Măşti râzânde, puse bine, pe-un caracter inimic / Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră: o frază”.
