Matei Vişniec, la întâlnirile „SpecActor”: “În teatru totul e posibil. Totul, totul, totul…”

0
763

Matei Vişniec

Cu o sinceritate debordantă, Matei Vişniec a mărturisit aventura uluitoare, pe punctul de a deveni mistică, pe care o trăieşte cu lumea teatrului. Cea mai preţioasă lecţie pe care dramaturgul a dorit să o transmită a fost că, în acest domeniu, totul e posibil, începând cu actorii care pot depăşi uneori rigorile cenzurii şi terminând cu creatorii. Dramaturgul a vorbit fără complexe despre modul în care i s-au născut piesele, unele dintre ele create iniţial la comandă, dar sfârşind aşezate într-o uriaşă metaforă. O frumoasă coincidenţă a făcut ca invitatul întâlnirilor “SpectActor”, desfăşurate de Teatrul Naţional “Marin Sorescu” din Craiova, să-şi expună pledoaria pentru teatru chiar de pe scena în care mai palpita decorul unei piese jucate cu o seară în urmă.

Invitat în cadrul întâlnirilor “SpectaActor”, dramaturgul Matei Vişniec s-a dovedit o prezenţă agreabilă, care a captivat audienţa cu pledoaria sa pentru frumuseţea actului teatral. Fiecare piesă pe care a scris-o are povestea sa, unică, pe care autorul a expus-o cu o puternică forţă dramatică pe care a transmis-o sălii. Pentru că două dintre cele mai bune piese ale sale au fost jucate şi pe scena Teatrului Naţional din Craiova, Matei Vişniec a vorbit întâi despre cum a creat “Hotel Europa, complet”. «Am fost marcat de o depeşă pe care am primit-o la radio (n.r. – Radio France Internationale). M-a tulburat aşa de mult încât mi-am spus: e baza unei situaţii dramatice, am să scriu pornind de aici. În depeşă, în termeni simpli, France Press anunţa că în Cecenia un grup de miliţieni omorâse un soldat. L-au buzunărit, i-au aflat adresa, au găsit fotografia mamei şi i-au trimis acesteia o scrisoare: „Uite, noi l-am împuşcat pe Alioşa, e mort. Dar poate vreţi să-l îngropaţi creştineşte… Nu e scump cadavrul, noi vi-l dăm, costă 2000 de dolari”. Mi s-a părut că e ceva atât de interesat, de profund, de tulburător, de mârşav. Mi-am spus: uite altădată oamenii era răpiţi pentru o răscumpărare, acum se oferă cadavrul ca răscumpărare pentru a fi îngropat. De fapt, umanitatea a ajuns la un nivel atât de jos, atât de jos, încât te şi întrebi dacă să plângi sau să râzi. Mai bine îţi arăţi optimismul, pentru că dacă a ajuns atât de jos înseamnă că nu mai are unde coborî, deci singurul drum este înspre lumină. Totul e să fii sigur că mai jos nu se poate coborî… Ideea e că umanitatea a ajuns, într-adevăr, pe treapta cea mai de jos a mârşăviei, dar trebuie să fim optimişti pentru că de aici încolo va fi lumină, progres, vom începe să evoluăm. Şi această depeşă este într-un fel topită în această piesă a mea, unde un vecin vrea să vândă cadavre sau oase pentru că sunt mame care nu îşi pot face doliul», a mărturisit autorul. O poveste la fel de captivantă are şi piesa de teatru, “Occident Express”, de asemenea jucată pe scena Naţionalului craiovean.

“Scrie-ne o piesă pentru şapte actriţe şi un actor”

Generos cu publicul de teatru contemporan, dar şi cu cititorii fideli ai operei sale, Matei Vişniec nu s-a ferit să relateze aspecte tabu din laboratorul creaţiei, recunoscând că unele dintre piesele sale i-au fost comandate sau sugerate, dar acest fapt nu a impietat actul creator. O astfel de piesă a fost scrisă în România. “Dan Hăulică, pe vremea aceea conducea revista Secolul XX, mi-a propus un text despre Beckett, pentru că era un număr dedicat lui. Mi-a zis: scrie un articol despre Beckett. Şi dacă scriu teatru? Eu nu sunt eseist, critic de teatru şi am spus: vă scriu o piesă, domnule Hăulică. Şi într-o noapte mi-a venit o idee în care l-am pus pe Beckett să se întâlnească cu Godot. I-a plăcut foarte multe textul. A fost prima mea piesă scrisă la comandă. În Franţa, când am ajuns, piesa a fost montată în stradă, la un festival de la Avignon”. Experienţele de acest gen s-au înmulţit când a luat contact cu mediul teatral franţuzesc. “În România eram de părere că autorul scrie când vrea, cum vrea şi cât vrea. Ori în Franţa, ideea de urgenţă mi-a plăcut. Mi s-a întâmplat un lucru uluitor, la Lyon, era o companie de teatru, regizorul avea o clasă terminală. Şi mi-a spus: Matei, am o trupă, am şapte fete şi un băiat, acum termină ciclul de trei ani; vreau să fac un spectacol cu ei şi nu găsesc ceva. Scrie-ne o piesă pentru şapte actriţe şi un actor. De ce nu, în definitiv! M-am dus la Paris, am început să mă gândesc, să mă gândesc… Da, mi-a venit o idee! Am spus că o să scriu o piesă despre şapte femei care aşteaptă scrisori de pe front, în anii Primului Război Mondial. I-am spus “Nimeni nu are dreptul să tândălească fără arme pe un câmp de luptă”, a fost tradusă în limba română şi a fost montată la Facultatea de Teatru de la Iaşi, mi-au trimis un video şi mi-a plăcut extraordinar de mult”. Dramaturgul Matei Vişniec este convins că “în teatru se poate face totul, totul, totul, dacă există o energie care trece între doi oameni, între un regizor şi un autor, o trupă, totul e posibil”.

“Ia te uită, o metaforă… Ăsta sunt eu!”

Alteori, după cum mărturiseşte Matei Vişniec, textul dramatic se poate naşte dintr-un hazard pur în care ochiul, dar îndeosebi inima creatorului descoperă forţa de sugestie şi “stratul metafizic”: «O întâlnire cu hazardul pur, fapt divers dintre cele mai banale şi totuşi mistere care se strecoară într-un fapt divers. Eu am o colecţie de fapte diverse şi îmi spun că fiecare fapt divers are un fel de etaj metafizic, trebuie doar să intri înăuntru şi să vezi ce metaforă a lumii este acest fapt divers. Eram profesor prin ‘84, făceam o navetă infernală din Bucureşti la şcoala mea generală unde eram profesor. Şi tot treceam aşa cu bicicleta pe lângă un fel de heleşteu şi o fântână părăsită. Am trecut un an, doi, o zi, 365 de zile, 700 de zile, şi într-o zi, trecând mecanic pe lângă acea fântână, brusc acolo lătra un câine. Eram într-un moment dificil al vieţii mele, eram sătul şi de navetă, şi de rezistenţa culturală, şi când am auzit acel câine mi-am spus: ia uită, o metaforă… Ăsta sunt eu! Un câine care cere ajutor! Nu puteam să fac ceva pentru el, era adâncă fântâna, eram în întârziere la şcoală, absolut nimeni în jur… Şi am spus: ăsta e câinele, dar poate e România care cere ajutor. În aceeaşi noapte am scris o piesă despre un câine căzut în fântână şi doi trecători care încearcă să-l scoată, dar nu prea reuşesc, şi care discută, şi se eternizează discuţia în jurul câinelui… că poate nu vrea să iasă, că poate e născut acolo, că, în definitiv, de ce să ne băgăm, ba că poate e turbat… Şi până la urmă decid că pot să facă ceva pentru el: îi aruncă pâine şi se simt mai bine. Piesa se termină cu cei doi care rămân acolo, se întunecă, mai vorbesc, îşi spun că poate a doua zi mai vine cineva».  Un alt aspect al misterului scriiturii este finalul. “Ştiam că am nevoie de un etaj metafizic. Şi, în timp ce mă apropiam de final, ştiam că acea curbă dramatică se apropie de sfârşit, că mai aveam poate 7-8 replici şi trebuia să rezolvat situaţia, mi-a venit ideea că peste şi peste cei doi trebuie să cadă pâine…”.

Emil Cioran, personajul celei mai noi piese

O tulburătoare mărturisire este cea referitoare la omul Emil Cioran. Deşi a avut doar două contacte vizuale cu marele filozof, dramaturgul Matei Vişniec reuşit să surprindă drama destinului său, la apusul vieţii: “Piesa de teatru despre Cioran s-a născut la cafenea, în Paris, unde venise Mircea Vartic care scrisese o carte, Cioran, naiv şi sentimental. O citisem şi i-am spus că îmi place foarte mult. Şi el îmi spune: scrie o piesă despre el. S-a aprins beculeţul, a început să pulseze. Când se aprinde, se aprinde o centrală nucleară în capul unui autor! Au început să circule în creierul meu alte imagini cu ce ştiam despre el. Întâmplător, peste câteva zile, am dat peste o frumoasă carte a lui Liiceanu, Exerciţii de admiraţie, în care vorbea despre Cioran. Şi acolo are o frază care m-a marcat atât de mult încât a devenit punct de plecare a piesei mele. Povesteşte cum şi-a descoperit Cioran boala care i-a adus şi sfârşitul. Cobora într-o zi de la Editura Gallimard şi, pe trotuar, s-a uitat în stânga, s-a uitat în dreapta… uitase drumul spre casă. Fraza are o încărcătură mult mai mare decât vrea să spună. Este o metaforă a ceva extraordinar. Cioran a rămas toată viaţa sa apatrid, nu a cerut niciodată nici cetăţenia franceză, nici pe cea română, a fost fericit să nu mai aibă nici o patrie, nici de apărat, nici de criticat. Este omul care şi-a rupt legăturile cu casa, dar şi cu limba română, pe care nu a vorbit-o tocmai pentru a putea să pătrundă mai adânc în limba franceză. Mi-am spus: această frază este începutul piesei mele, este un mare filozof care îşi uită drumul spre casă. Dacă şi-l uită, ce face? Va rătăci prin Paris, trei zile şi trei nopţi, şi atunci totul i se poate întâmpla, pentru că va rătăci prin propria sa memorie şi aceasta este piesa mea. Se va juca când se împlinesc 100 de ani de la naşterea lui Emil Cioran, în aprilie, la Institutul Cultural Român de la Paris, cu un marionetist, un singur actor care îşi spune rolul. E o piesă la care ţin foarte mult”, a mărturisit autorul.