„Macron vrea să revigoreze legăturile cu Europa de Est, după ani de neglijare sub preşedenţiile lui Nicolas Sarkozy şi Francois Hollande”, a spus, destul de clar, un consilier al liderului de la Elysee. Cu alte cuvinte, în acest demers, calculat, de seducere a Europei de Est, fiindcă Bucureştiul a fost a doua escală, după cea de miercuri, de la Salzburg, unde s-a întreţinut cu cancelarul austriac, Christian Kern, premierul ceh, Bohuslav Sobotka, cel slovac, Robert Fico, iar astăzi la Varna, se va întâlni cu preşedintele bulgar, Rumen Radev şi premierul Boiko Borisov, Emmanuel Macron nu rezervă „un statut aparte României” pentru francofilia sa binecunoscută. Lumea s-a schimbat. Dacă predecesorul său, socialistul Francois Hollande, care i-a lăsat o „frumoasă moştenire” – 600.000 de şomeri în plus, o datorie publică record şi un deficit comercial abisal – a făcut o impresie searbădă, ca se ne exprimăm eufemistic, la 12 septembrie 2016, deşi era prima vizită a unui preşedinte francez după 25 de ani, bulversat fiind probabil de aventura amoroasă pe care o trăia clandestin cu actriţa Julie Gayet, cu care s-a afişat deunăzi în public, la mariajul Mazarinei Pingeot, fiica lui Francois Mitterand, de la Emmanuel Macron aşteptările sunt deosebite, şi în virtutea pragmatismului său, dar şi a erudiţiei. Fiindcă România, dincolo de prostioarele tendenţioase, care apar frecvent prin presa din Hexagon, alimentată „de ai noştri”, are multe puncte comune, dar şi enorme diferenţe, cu Franţa. Ţară francofonă, cu mulţi tineri şi intelectuali francofili, punţi trainice de-a lungul timpului, cu un destin legat de două secole de Franţa, care nu uită gestul ex-preşedintelui Jacques Chirac, la Madrid, în 1997, când a băgat piciorul în uşă pentru România, în vreme ce SUA s-au opus categoric primirii noastre în NATO, rămânem legaţi, funciarmente, de Capitala Luminilor. Avem parteneriat strategic, consistente schimburi comerciale şi încredere reciprocă desăvârşită, dar şi multe de făcut împreună. În declaraţia comună de presă, Emmanuel Macron a amintit „de dreptul României de a intra în Schengen”, care nu funcţionează bine, urmând a fi „reformat”. S-a referit însă, pe larg, la unul din angajamentele sale electorale, acela de a schimba UE, astfel încât să devină „protectoare cu cetăţenii săi”. Accentele privind reformarea directivei legate de lucrătorii detaşaţi – ce datează din 1996 – calificată ca nedreaptă, pentru că dezvoltă o concurenţă neloială din partea ţărilor „low-cost” ale UE, pe teritoriul francez, deşi s-au vrut exhaustive, n-au fost şi convingătoare. Îngăduitor cu imigranţii din afara UE, ca de altfel şi cancelarul Angela Merkel, în pofida atâtor şi atâtor atentate, Emmanuel Macron proiectează o reticenţă discutabilă faţă de detaşaţii europeni. Cu 30.000 de detaşaţi români, care lucrează în Franţa, România se află în urma Poloniei (46.000), Portugaliei (44.000) şi Spaniei (34.000). Şi Franţa, la rândul ei, se găseşte într-o situaţie similară. Klaus Iohannis s-a pronunţat cu calm, chiar şi tact, pentru clarificarea directivei în vigoare, fără a exprima un acrod categoric. A făcut-o, cum spuneam, inspirat. Încât „Le Figaro”, în ediţia online, a şi titrat imediat „Macron n’obtient pas d’acord en Roumanie”. Viziunea lui Emmanuel Macron, la care nu cuplează Varşovia şi Budapesta, pentru că ea contravine principiile liberei circulaţii şi convergenţei, are opoziţie, în trecutul apropiat, din partea a 10 ţări din Estul UE, dar şi a Danemarcei. Emmanuel Macron doreşte contracte de lucru pe durata unui an şi remunerări egale cu ale cetăţenilor din ţara respectivă. Ocolind ruta Varşovia-Budapesta, preşedintele Franţei ia distanţă de acestea, dar gestul său nu este lipsit de riscuri poilitice. Chiar dacă desenul european, cum îl numeşte „Le Monde”, va continua săptămâna viitoare, când la Paris se va întâlni cu şefi de guverne din Germania, Italia şi Spania. Are nevoie de o majoritate calificată, la Consiliul Europei, pentru a aranja statutul lucrătorilor detaşaţi, până la finele anului. Dar mai are nevoie de un lucru, imperios necesar: a nu crea o diviziune între două blocuri, deşi linia de fractură a devenit vizibilă.
