Nicolae Vasilescu-Karpen (28.XI.1870, Craiova – 2.III.1964, Bucureşti) – inginer român

0
914

Nicolae Vasilescu-KarpenÎmplinit, uimind întreaga omenire, zborul omului spre Lună – gând care a hrănit, secole de-a rândul, atâtea generaţii de oameni de ştiinţă şi de visători, începând cu Kepler, Cyrano de Bergerac, Francis Godwin şi continuând cu Jules Verne, H. Stahl şi Ţiolocovski – n-ar fi fost cu putinţă (ne asigură prof. J. Solomon, fost preşedinte al Socie­tăţii fran­ceze de Fizică) fără contribuţia românului N. Vasilescu-Karpen, in­­­ven­­­tatorul pilelor de combustie („pilele Karpen”) cu aproape trei sferturi de secol înainte ca oamenii să poată ajunge pe Lună, şi datorită lor.

Personalitate ştiinţifică multilaterală, îmbinând, în mod fericit, în aceeaşi persoană, însuşiri de inginer şi de fizician, adevărat „patriarh al ştiinţei şi învăţământului tehnic românesc”, N. Vasilescu-Karpen s-a născut în Craiova, la 28 noiembrie 1870. Aci, în oraşul natal, urmează cursurile primare şi liceale – Liceul „Carol I”.

S-a numărat, an de an, printre premianţi. A atras atenţia – în ultimele clase de liceu, în special – prin pasiunea arătată matematicii şi fizicii, lucrărilor practice de laborator… Spirit inventiv. Şi creator. Înzestrat cu impresionantă capacitate de investigare. Dorinţă de cunoaştere. Şi de afirmare… „Era renumit în liceu. Îl ştiau şi-l admirau toţi elevii. Şi profesorii…” – aflăm dintr-o mărturie a unuia din colegii săi de clasă, consemnată pe una din filele îngălbenite de vreme ale unui vechi Anuar şcolar. A preţuit – „întreaga viaţă” – liceul pe ale cărui bănci s-a format în anii vârstei de aur a adolescenţei. Şi le-a mulţumit dascălilor săi de la Craiova pentru ceea ce aceşti „minunaţi ziditori de conştiinţe” şi „făuritori de caractere” i-au dăruit.

După absolvirea liceului, frecventează cursurile Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele din Bucureşti. Student eminent, în 1891 (pe când nu împlinise încă vârsta de 21 de ani) îşi încheie studiile universitare şi o face în mod strălucit, ca şef de promoţie.

Atras de domeniul electrotehnicii, pleacă la Paris, unde frecven­tează cursurile Şcolii Superioare de Electricitate – al cărei diplomat ajunge, în 1900 – şi, paralel, pe cele ale Universităţii – al cărei licenţiat în ştiinţele fizice va deveni, în 1902. Rămâne, după aceea, în continuare, în capitala Franţei, pentru a-şi face doctoratul în fizică. Şi, după doi ani, în 1904, obţine – cu teza Cercetări asupra efectului magnetic al corpurilor electrizate în mişcare – titlul de doctor.

Apreciat pentru pregătirea demonstrată, este numit profesor, la catedra de electrotehnică a Universităţii din Lille. Pentru un singur an doar, căci dorul de ţară şi hotărârea de a-i consacra acesteia toată pricepe­rea, îl determină să revină în patrie (1905).

Inaugurează, în acelaşi an, Cursul de electricitate şi electrotehnică, la catedra cu acest profil, înfiinţată, atunci, în cadrul Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele, catedră pe care o va sluji, în mod exemplar, timp de 35 de ani.

Are marele merit de a fi elaborat proiectul de transformare a Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele (pe care a condus-o, în calitate de director, vreme de 15 ani) în Şcoala Politehnică (1920). Şi, devenit rectorul noii instituţii, va deţine această înaltă funcţie de conducere timp de 20 de ani, până în 1940, când – îndepărtat din învăţământ, de mişcarea legionară – este nevoit să se despartă, „cu durere în suflet”, de „ope­ra” sa de o viaţă, Şcoala Politehnică. În cele trei decenii şi jumătate, cât s-a aflat la cârma celei mai înalte instituţii de învăţământ superior cu profil politehnic din ţara noastră, a polarizat, în jurul său, întreaga cercetare tehnică românească. Şi rezultatele n-au întârziat să se vadă.

Moare, în februarie 1964, la venerabila vârstă de 94 de ani, lăsând moştenire o operă ştiinţifică vastă, multilaterală, care îl situează – alături de Anghel Saligny, Gheorghe Ţiţeica, Traian Lalescu, Dragomir Hurmu­zescu, Nicolae Profiri ş.a. – în rândul ctitorilor învăţământului tehnic superior românesc.

Fizician şi inginer de reputaţie mondială, N. Vasilescu-Karpen a fost un excelent profesor: „Numeroşi fruntaşi ai ştiinţei şi tehnicii româneşti, nenumărate generaţii de ingineri, formaţi de eminentul om de ştiinţă şi distinsul profesoringiner N. Vasilescu-Karpen, vor păstra – arăta, în 1964, acad. Remus Răduleţ – veşnic vie amintirea celui care s-a străduit să ridice ştiinţa şi tehnica românească la nivelul preocupărilor ştiinţei mondiale”.

Vasilescu-Karpen, profesorul, a adus contribuţii de seamă la întemeierea şi dezvoltarea învăţământului tehnic românesc. În plus, a elaborat şi pus la îndemâna studenţilor săi câteva foarte apreciate cursuri: Electricitate (1924); Manual de electrotehnică generală (1925, 1927); Electrostatică (1925); Electricitate (1942).

Omul de ştiinţă N. Vasilescu-Karpen se caracterizează printr-o „multilateralitate rar întâlnită”: a abordat, cercetat şi îmbogăţit, prin ideile sale, un impresionant număr de domenii ştiinţifice (atomis­tică, mecanică, electricitate, electrotehnică, termodinamică, teorie cinetică, electro-magnetism, telegrafie, telefonie la mare distanţă, construcţii, electrochimie, elasticitate, aerodinamică, chimie fizică, geofizică etc.).

Din numărul mare al lucrărilor sale din aceste domenii prioritare, le vom semnala pe următoarele trei: Sur la réaction magnétique de l’induit des dinamos (1903); Certains phénomenes phyco-chimique (1939); Fenomene şi teorii noi în electrochimie şi chimie fizică (1957).

Puţini oameni de ştiinţă se pot mândri cu o activitate ştiinţifică atât de rodnică şi de îndelungată ca N. Vasilescu-Karpen: timp de 55 de ani, a elaborat şi publicat peste 80 lucrări (tratate, cursuri, note, memorii şi comunicări) de o deosebită valoare, în cele mai variate şi dificile ramuri ale ştiinţei şi tehnicii, multe din ele apărute în unele din cele mai prestigioase edituri şi publicaţii străine. Îi revine marele merit de a fi realizat „pilele K(arpen)”, care funcţionează folosind (exclusiv) căldura mediului înconjurător: Pile électrique utilisant l’énergie d’oxidation de l’alcool (1934); Nouvelles théorie des piles électriques. Rôle des electrons. Piles contre-disant le second principe de la thermodyna­mique (1944); Pila electrică cu clorură de argint (1953);  Pila electrică cu concentraţie cu oxigen şi termodinamica (1955).

Are, între multe altele, şi meritul de a fi studiat atent zborul păsărilor pe timp de vânt variabil (Sur le vol des oiseaux dit le vol á la voile). Îi datorăm, de asemenea, elaborarea şi publicarea unor instructive monografii consacrate vieţii şi activităţii unor mari personalităţi ştiinţifice: Viaţa şi opera lui Galileo Galilei (1942); Viaţa şi opera lui Anghel Saligny (1946) ş.a.

Valorificând concluziile desprinse din cercetările sale teoretice şi experimentale, N. Vasilescu-Karpen a adus contribuţii deosebite şi în domeniul tehnicii. A şi îndeplinit, un timp, funcţia de şef al Diviziei tehnice a Poştei, Telegrafului şi Telefoanelor din România. Şi are, între altele, merite mari în proiectarea lucrărilor de electrificare în câteva oraşe ale ţării: Constanţa, Vaslui, Câmpina, Râmnicul Sărat.

Vasilescu-Karpen, inginerul, şi-a înscris, în biografia sa, execuţia tunelului de la Bereşti, de pe calea ferată Bârlad-Galaţi iar în 1915 a construit, prima în ţară, o mare staţiune de telegrafie fără fir, la Băneasa (Staţiunea de telegrafie fără fir de la Băneasa, 1915). Este şi autorul unei note (la Academia de Ştiinţe din Paris) în care propunea (pentru prima oară, în acel timp) folosirea curenţilor purtători de înaltă frecvenţă pentru telefonia prin cablu la mare distanţă (Sur la téléphonie a la grande distance par courants porteurs, 1915).

Urmare a activităţii sale tehnice remarcabile – „de cea mai înaltă strălucire” – a condus, vreme de 37 de ani, cel mai înalt for tehnic din ţara noastră, în acel timp: Consiliul tehnic superior, al cărui director (şi, apoi, preşedinte) a fost.

Se apreciază că – prin îndelungata şi multilaterala sa activitate ştiinţifică – N. Vasilescu-Karpen a „semănat, cu generozitate, idei de o remarcabilă originalitate şi profunzime” şi a îndeplinit un rol de seamă în promovarea tehnicii româneşti ) în perioada eroică a începutu­rilor sale.

A fost, de asemenea, un strălucit ambasador al ştiinţei şi tehnicii româneşti peste hotare, reprezentând ţara noastră – în calitate de rector al Politehnicii sau de reprezentant al Academiei – la un impresionant număr de prestigioase manifestări ştiinţifice interna­ţionale.

În semn de recunoaştere a meritelor sale ştiinţifice, a fost ales, cu unanimitate de voturi, membru („corespondent”: 5 iunie 1919 şi „titular”: 6 iunie 1923) al Academiei Române (a fost, de asemenea, în două rânduri: 1 iunie 1929 – 30 mai 1932; 31 mai 1941 – 2 iunie 1944 – vice­preşedinte al acestei înalte instituţii de ştiinţă şi cultură a ţării). Şi a fost membru de onoare al altor numeroase foruri ştiinţifice de peste hotare, între care şi cunoscuta Societate a Electricienilor Francezi.

Doctor honoris causa al Institutului Politehnic din Bucureşti, viaţa şi opera sa rămân o luminoasă pildă de pasiune, muncă şi dăruire în folosul ştiinţei şi tehnicii româneşti.

A fost – pentru zeci de generaţii de tineri talentaţi (cărora le-a deschis calea afirmării), ca şi pentru întreaga pleiadă de oameni de ştiinţă angajaţi pe drumul anevoios (dar şi atrăgător), al creaţiei ştiinţifice – un punct solid de sprijin, o călăuză sigură. Este motivul pentru care – a spus-o, cândva, acad. prof. Remus Răduleţ – „numeroşi fruntaşi ai ştiinţei şi tehnicii româneşti, nenumărate generaţii de ingineri, formaţi şi educaţi de eminentul om de ştiinţă şi distinsul profesor-inginer N. Vasilescu-Karpen, vor păstra veşnic vie amintirea aceluia care s-a străduit să ridice ştiinţa şi tehnica românească la nivelul preo­cupărilor şi realizărilor ştiinţei şi tehnicii mondiale…”.

Acest mare inginer şi fizician, acest distins savant şi profesor universitar de excepţie, care face cinste patriei sale şi poporului român, este – o spumen cu mândrie – fiu al Olteniei, al Doljului şi este absolvent al actualului colegiu craiovean „Carol I”. Şi, în semn de înaltă preţuire, Fundaţia cultural-ştiinţifică (cu caracter interdisci­plinar), care a luat fiinţă aci, în mai 2000, şi l-a ales pe El, Omul de ştiinţă, patron spiritual. Se numeşte FundaţiaNicolae Vasilescu-Karpen”.

Profesor emerit NICOLAE A. ANREI