Se va spune că recordul absolut de durată, al unui meci de tenis, s-a înregistrat tot la Wimbledon, în 2010, în partida istorică dintre americanul John Isner şi francezul Nicolas Mahut (6-4, 3-6, 6-7, 7-6, 70-68) întinsă pe durata a trei zile (11 ore şi 51 de minute), aşa că, încă suntem departe de acest moment. Ceea ce este adevărat. De la debutul carierei sale de jucător, Rafael Nadal, numărul doi mondial, nu a suferit atât de mult, într-un meci, cum a făcut-o luni după-amiază, în setul cinci din optimile de finală ale actualei ediţii ale turneului de la Wimbledon, cu luxemburghezul Gilles Muller (locul 26 în clasamentul mondial) plasat undeva între Feliciano Lopez (Spania) şi Richard Gasquet (Franţa). Cu un gabarit impresionant, 1,93 metri, luxemburghezul stângaci, 34 de ani, trecuse în turul anterior de cehul Lukas Rosol, în cinci seturi (7-5, 6-7, 4-6, 6-9, 9-7), atrăgând atenţia. Aşa că nu avea de ce să fie impresionat de aura lui Rafael Nadal. Scor final 6-3, 6-4, 3-6, 4-6, 15-13. Aşadar, 66 de jocuri, pe terenul numărul 1 de la Roland Garros, aproape de recordul pomenit, pe care Rafael Nadal încă nu-l trăise. Cochetase de bună seamă cu momente tensionate. În 2008, în finala de la Wimbledon, cu Roger Federer, Rafael Nadal a ajuns în setul 5, încheiat cu 9-7 pentru el, după 6-4, 6-4, 6-7, 6-7, iar cinci ani mai târziu în semifinala de la Roland Garros, cu Novak Djokovici, a atins cifra de 16 jocuri în setul decisiv (6-4, 3-6, 6-1, 6-7, 9-7). Dar atât. A fost un meci nebun, de ţinut minte, la capătul căruia căştigătorul de la Roland Garros pleacă acasă, descumpănit. Continuă drumul luxemburghezul Gilles Muller, care îl va întâlni în sferturile de finală, pe croatul Marin Cilici, şi acesta animat de mari ambiţii. Partida de luni seara, dintre cei doi competitori, memorabilă prin suspansul ei, intră însă în istoria competiţiei.
