Pe scriitoarea Dova Cahan am cunoscut-o în sala de spectacole a Filarmonicii „Oltenia”, cu câteva ore înainte de concertul dedicat Zilei Internaţionale de Comemorare a Holocaustului. Îi citisem povestea tumultoasă a vieţii, care a pornit din România anilor tulburi de după Al Doilea Război Mondial pentru a ajunge pe continentul african, tocmai în Eritreea, apoi în Israel şi, din 2005, din nou în România, unde şi-a redobândit cetăţenia. Ne-am propus să o cunoaştem şi, încă de la primul schimb de cuvinte, ne-a surprins uşurinţa cu care vorbeşte limba română, deşi familia ei părăsise ţara cu aproape 70 de ani în urmă, când ea avea doar câte luni. Aşezaţi pe scaunele din primul rând al sălii, cu faţa spre o scenă de pe care orchestra tocmai coborâse, după ce îşi încheiase ultimele repetiţii, dialogul cu Dova Cahan avea să ne conductă într-o aventură prin fapte istorice şi locuri exotice şi, în acelaşi timp, să ne deschidă o perspectivă asupra destinelor sinuoase ale multora dintre emigranţii evrei.
Scriitoarea evreică Dova Cahan este legată de Craiova prin prezenţa tatălui său, Herşcu Șaim Cahan, care, în 1939, cutreiera cocheta stradă „Unirii” (iar Filarmonica „Oltenia” se găseşte chiar pe această stradă), fiind comis voiajor al fabricii „Gladis”. Din acest punct a pornit dialogul nostru cu autoarea cărţii «Un askenaz între România şi Eritreea», scrisă în memoria tatălui său.
Doamna Dova Cahan, ce vă leagă de România şi de Craiova?
– M-am născut la Bucureşti şi, în 1948, când eu aveam doar câteva luni, a trebuit să părăsim ţara. Nu din cauza legilor rasiale, care nu au mai fost valabile din 1945, ci a comuniştilor. Părinţii mei s-au căsătorit în 1942, tata era din Iveşti, judeţul Galaţi, iar mama din Tecuci. S-au întâlnit în Capitală şi s-au căsătorit. El urmase Școala Comercială şi, înainte de a se căsători, prin 1939, a ajuns la Craiova, destul de departe de casă. Pe atunci, capitala Olteniei era un mare centru industrial în sudul ţării, iar tata, Herşcu Șaim Cahan, era comis voiajor pentru fabrica de cremă de ghete «Gladis», al cărei director comercial avea să devină mai târziu. Legat de perioada lui la Craiova, îmi aduc aminte că obişnuia să fredoneze, chiar şi după ani de zile de la momentul în care am plecat din România, un cântec legat de această fabrică. Suna cam aşa: «Gladis e băiat frumos / Gladis e băiat de treabă». Dimineaţa, când pleca la lucru şi avea puţin timp liber, îşi aducea aminte cu nostalgie de România.
Cartea pe care aţi scris-o îi este dedicată tatălui dumneavoastră. Cum era el?
Era un om foarte vesel, foarte bun şi a devenit o personalitate în câmpul lui industrial. Tatăl meu a fost un sionist, un filantrop, un om mare, un erou. A îmbrăţişat sionismul încă din prima tinereţe, în anii petrecuţi la Iveşti, un sat din Moldova, aflat nu departe de Tecuci – oraş industrial de conserve alimentare şi Galaţi – mare centru siderurgic.
Din România, destinul v-a purtat pe continentul african. De ce Eritreea?
– Familia mea a trăit în Asmara, din Eritreea. Suntem evrei de origine askenazi, de aceea am şi numit cartea pe care am scris-o «Un askenaz între România şi Eritreea». Acolo, în Eritreea, erau şi mulţi evrei sefarzi, care veneau din Yemen. Ei au alte tradiţii, dar s-au asimilat cu locurile în care au trăit. Făcând o paranteză, trebuie să ştiţi că evreii care trăiesc în bazinul Mării Mediterane (în ţări ca Italia, Turcia, Spania, Portugalia), dar şi în ţări ca România şi Bulgaria, sunt sefarzi şi vorbesc un dialect ladino. Noi, cei din România de nord, Rusia, Polonia, Germania vorbim în dialectul idiş, care aduce mai mult a germană. Revenind la Asmara, numai noi eram singura familie de evrei askenazi. Cartea mea este împărţită în două perioade: anii de după 1912, când s-a născut tata, şi anul 1948, când am plecat din România, după ce a venit comunismul. El avea, împreună cu câţiva prieteni, o fabrică de textile în Bucureşti, Albion, şi, de teama comuniştilor, a decis să fugim din ţară. A avut acest curaj. Sora tatălui era căsătorită cu cineva care se afla în Israel, englezii administrau atunci zona, după ce italienii pierduseră colonia lor în Eritreea. Tata şi-a dat seama că nu o să ne lase englezii să locuim în Palestina şi totuşi am plecat. Unchiul meu ne-a ajutat să obţinem viză, însă după o lună de şedere, britanicii ne-au expulzat şi am ajuns în Eritreea.
Era o ţară complet diferită, din toate punctele de vedere. Cum v-aţi acomodat?
Am pierdut totul. Ajunşi acolo, tata a trebuit să înveţe engleza şi italiana, deja ştia franceza, care se învăţa atunci în şcolile din România, ştia româneşte şi idiş. Fiind contabil autorizat – iar acolo era nevoie de această calificare –, a început să lucreze ziua şi să înveţe noaptea. În şase luni, vorbea la perfecţie şi a putut să-şi deschidă un birou. Eu şi sora mea am mers la şcoala italiană, ne-am luat bacalaureatul acolo, apoi pentru studiile universitare, aşa cum visa tatăl meu, am plecat în Israel. Imediat după Războiul de şase zile din 1967, am ajuns acolo. Însă părinţii noştri au rămas să locuiască, în continuare, la Asmara, fiindcă tata avea acolo două fabrici de conserve de carne kosher. De altfel, tata îşi dorea foarte mult să trăiască şi el în Israel, dar nu a mai apucat, decedând la vârsta de 62 de ani, în 1974. L-am adus în Israel pentru înmormântare, am adus-o şi pe mama cu noi, lăsând, din nou, totul în urmă aşa cum făcusem când am plecat din România. În felul acesta, s-a terminat perioada noastră petrecută în Eritreea. Este vârsta copilăriei şi avem o grămadă de amintiri legat de acest loc: orele de balet, de pian…
Vorbiţi foarte bine româneşte. Cum de nu aţi uitat această limbă, după atâţia ani petrecuţi în Eritreea şi Israel?
Bunica se mutase şi ea în Asmara, mama avea doi copii mici şi situaţia era încă la început. Ea nu avea timp să înveţe limba italiană şi am vorbit tot timpul în română. Abia pe la vârsta de 5-6 ani, când am mers la grădiniţă, am început să învăţăm engleza şi italiana. În acelaşi timp, se vorbea permanent şi româna în casa noastră. Apoi am început să vorbesc cu tata şi cu sora mea numai în italiană. Când am venit în Israel, având legături cu familiile din partea tatălui şi a mamei care erau stabilite acolo, am vorbit româneşte şi ne-am perfecţionat limba. În anul 2005, mi-am recâştigat cetăţenia română şi de atunci am venit de mai multe ori în ţară. De Ziua Internaţională a Holocaustului, un an vizitez România, iar în următorul an merg în Italia. Anul acesta am venit la Craiova. Însă legat de Holocaust, care este comemorat amintind de eliberarea lagărului de Auschwitz, am fost împreună cu o prietenă acolo. Nu înţeleg cum s-a putut întâmpla să se ajungă la astfel de orori!
Cum v-aţi hotărât să scrieţi această carte?
În anul 2000, mama spunea că prietenii şi cunoştinţele tatălui meu din România nu mai ştiau nimic despre noi şi aşa am hotărât să scriu o carte. În 2010, am publicat această carte despre tatăl meu, pe care am tradus-o în italiană. În limba română, a apărut în anul 2013. Totodată, am făcut şi un film «Călătoria unui sionist din România spre Eritreea», pe care vă invit să îl vizionaţi!
Interviu realizat de LAURA MOȚÎRLICHE şi RADU ILICEANU
