Cum secolul trecut a fost catalogat drept unul al celor mai mari dezastre şi orori datorită zecilor de milioane de victime ale celor două conflagraţii mondiale, era firesc ca, mai ales după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, problema dezarmării să se instituie într-o prioritate absolută.
Şi aşa s-a şi întâmplat, cel puţin şi aproape exclusiv la nivelul retoricii propagandistice, la care au contribuit literatura şi arta în general, oferind, dacă nu pacea atât de clamată, măcar speranţa unei reveniri la o lume fără conflicte deschise. A urmat, cum se ştie, acel Război Rece (orribile dictu), cu relele sale greu de înţeles la nivelul discursurilor „geopolitice” (cei răi se aflau mereu de cealaltă parte), însă adevăraţii protagonişti, înregimentaţi de ambele părţi prin intermediul unei propagande pe cât de agresive pe atât de partizane, au rămas bieţii cetăţeni distribuiţi, la rândul lor, într-o geografie aleatorie: într-o parte cei ce vieţuiau în Estul comunizat (asimilat triumfalist „celei mai bune dintre lumile posibile” ) şi Vestul liber de constrângerile unui „gulag” de esenţă criminală, dar nelipsit, la rându-i, de asperităţile injustiţiei sociale, însă sub semnul sub semnul unei ofensive cuceritoare.
De o parte, utopia egalităţii de şanse, în arealul sărăciei şi al multor şi elementare lipsuri (în domeniul produselor de larg consum cartelate, dar şi al sănătăţii, ca să nu mai vorbim de cel al libertăţii de opinie), de cealaltă utopia accesului la binefacerile unui capitalism în care criteriul meritocraţiei n-avea, totdeauna, întru nimic de-a face cu cel al dreptului elementar la o viaţă mai bună.
Ce-am avut şi ce-am pierdut? – iată o întrebare pe care, chiar şi când o resuscităm, ignorăm tocmai ceea ce mi se pare a fi de neignorat în prezentul acesta mai nemilos şi mai tulbure ca nicicând. Reîmpărţite, sferele de influenţă s-au refăcut în „fronturi” mai înainte nici măcar bănuite. Căci nu mai e vorba atât de Est şi Vest, ci de o redistribuire alandala, ale cărei surse sunt tot mai dificil de sesizat, chiar dacă ele sunt bănuite în spatele cancelariilor, acolo unde strategi malefici (inamicii insomniaci ai unei ordini a Binelui) proiectează cu un cinism dezavuabil scenarii conflictuale pe care administraţiile pe care le slujesc se simt obligate să le urmeze.
Astfel încât, mă simt obligat să-i dau încă o dată dreptate Papei Francisc care, pe urmele învăţăturilor Sfântului din Assisi pe care şi l-a asumat ca model, nu pierde niciun prilej de a denunţa cruda realitate că, de fapt, un Război, al Treilea ori cum decidem să-l numim, mult mai periculos în disimulările sale, e în curs şi că a sosit momentul unei reveniri la urgenţa unor măsuri pacifiste. Şi ele nu pot ocoli problema spinoasă a înarmărilor ce capătă, pe zi ce trece, dimensiunea unei curse halucinante, fiindcă, de data aceasta, goana competiţiei pentru un loc în faţă e difuză, geografic şi politic, cu noi ambiţii emergente.
Nu se mai vorbeşte despre dezarmare (o statistică de anul trecut indica o cifră ameţitoare a cheltuielilor militare, până dincolo de 300 de trilioane de dolari!), în vreme ce plafonul sărăciei a crescut continuu, iar fenomenul migraţiei induce deja un sentiment al apocalipsei.
Cât despre Pace – ca şi patriotismul în formele sale paşoptiste, la noi ca şi în Europa – a devenit aproape jenant să se mai discute. Într-un astfel de context, de ce ne-am mai mira că asistăm la o năucitoare răsturnare a valorilor unei tradiţii seculare?
Cum violenţa, de pe câmpurile conflictelor armate, dar şi în lumea mediatică, au depăşit îngrijorător pragul jocurilor de copii, devenind o regretabilă pasiune cotidiană, am ajuns la condiţia nefericită să reacţionăm sideraţi – chiar şi dacă pentru o clipă – la nişte banale accidente cu victime, fireşte că nu mai puţin nevinovate, în timp ce în lume, ba chiar nu departe de noi, mii, zeci de mii, de persoane cad victime fenomenului de dezaxare a lumii în care trăim.
