Nu peste mult timp se vor împlini 41 de ani de la moartea unuia dintre cei mai mari, disputaţi, iconoclaşti scriitori, regizori, jurnalişti, pictori pe care i-a cunoscut cea de-a doua jumătate a veacului trecut. Nu doar italian, ci universal prin vocaţie, prin destin, prin operă. E vorba de Pier Paolo Pasolini, considerat de mai toate sondajele de opinie ce-au urmat controversatului său sfârşit, ucis, în noaptea de 1 noiembrie 1975, pe o plajă pustie de la Ostia, din vecinătatea Romei. O crimă nici până azi rezolvată, în ciuda faptului că pentru ea a plătit aproape douăzeci de ani de închisoare un puşti care, mai târziu, la amnistie, avea să-şi nege cu argumente culpa. Dosarul s-a redeschis în mai multe rânduri şi s-a reînchis la loc în absenţa vreunei soluţii cât de cât credibile.
Am scris, de-a lungul anilor, în mai multe rânduri despre el. Inclusiv o carte mono0grafică. Cum însă posteritatea sa n-a contenit să sporească – s-au scris cărţi, s-au realizat numeroase documentare şi, de curând, chiar două lung-metraje – n-am încetat să mă documentez, recitându-i cărţile, mai ales scrierile sale jurnalistice de un rar profetism. Deşi le cunoşteam, am redescoperit recent două texte, între care un poem al său dedicat mamei sale, unica fiinţă feminină căreia i-a consacrat iubirea sa filială, şi un poem al marii prozatoare, Elsa Morante care, împreună cu Alberto Moravia cu care era căsătorită pe vremea tinereţii lor, s-au numărat printre cei mai cordiali prieteni ai săi. Le ofer aici cititorului în speranţa unei restituiri instructive şi ca un omagiu adus unui spirit care, peste ani, încă bântuie insomniile unei umanităţi în derivă al cărei profet nemincinos a fost şi a rămas.
Elsa Morante
În niciun loc
Aşa e,
tu – cum se spune – ţi-ai tăiat singur coarda.
În realitate, tu erai – cum se spune – un inadaptabil
şi la sfârşit te-ai convins
chiar dacă mereu aşa ai fost: Un inadaptabil.
Cei bătrâni te compătimeau pe la spate
fie şi cerându-ţi semnătura pentru proclamaţiile lor
iar cei „tineri” te scuipau în faţă
fascişti fiind egal cu mustăţile lor:
(tu le spuseseşi deja, însă
greşiseşi într-un punct:
erau mai fascişti decât mustăţile lor )
te scuipau în faţă, însă şi ei îţi cerşeau
propagandă pentru pliantele lor
şi bani pentru găştile lor.
Iar tu te dai îndărăt, mereu te dăruiai şi te dăruiai
Şi ei înşfăcau şi apoi: „el dăruieşte”
– gângăveau în trăncănelile lor –
„din dragoste de el însuşi”. Trăiască, trăiască
cel ce se iubeşte pe sine şi pe alţii ca pe sine însuşi.
Ei îi urau pe ceilalţi ca pe ei înşişi
şi într-o atare justiţie cred că pot
să întemeieze o revoluţie.
Ei îţi reproşau diversitatea
înţelegând prin asta: homosexualitatea.
De fapt, ei foloseau trupul femelelor
cum le venea. Liberi să-l folosească cum le venea.
Trupul femelelor e carne de folosinţă
însă trupul masculilor pretinde respect. Păi cum nu”
Asta le e morala. Dacă o femeiuşcă de stradă
ar fi asasinat pe unul dintre ei
n-ar judeca-o considerată imatură.
Dar cu adevărat cu adevărat cu adevărat
cea prin care tu însuţi te considerai un diferit
nu era diversitatea ta.
Adevărata ta diversitate era poezia.
Aceea era ultima raţiune a urii lor
fiindcă poeţii sunt sarea pământului
şi ei vor pământul sterp –
În realitate, EI sunt contra-naturii.
Iar tu eşti natură: Poezie, adică natură.
Şi aşa tu acum ţi-ai tăiat singur coarda
Nu te mai îngrijeşti de ziare
– rugăciune de dimineaţă – cu crizele de guvern
şi prăbuşirile lirei şi decretoaiele şi decreţelele
şi legile şi maxi-legile. Eu sper
că o ultimă singură graţie îţi mai rămâne încă – un strop –
adică să râzi şi să surâzi. Ca tu de-acolo unde eşti
– dar o clipă încă – de-acolo, din NICIUNDE
unde te găseşti acum în trecere –
ca tu să surâzi şi să râzi de profiturile şi de speculaţiile şi de
averile lor acumulate şi de fugile de capital şi taxe evazive
şi de carierele lor etc.
Ca tu să poţi râde şi surâde de ele pentru o clipă
mai înainte de a te întoarce
în Paradis.
Tu erai un sărac
Şi mergeai cu Alfa cum merg cei săraci
în frumoasele tale veşminte de provincial ultima modă
precum copiii ce se ostenesc să pară mai bogaţi decât alţii
din nevoia de iubire pentru ceilalţi.
În realitate tu asta râvneai: să fii egal cu ceilalţi şi
în schimb ieri nu mai erai. DIFERIT, dar de ce?
Fiindcă erai un poet.
Iar asta ei nu-ţi iartă: să fii un poet.
Însă tu râzi (de asta).
Lasă-le ziarele şi mijloacele lor de masă
şi du-te de-aici cu poeziile tale solitare
în Paradis.
Oferă cartea ta de poezii paznicului Paradisului
şi vei vedea cum se deschide înainte-ţi
poarta de aur.
Pier Paolo, prietenul meu.
Roma, 13 februarie 1976.
Pier Paolo Pasolini
Rugă Mamei Mele
E greu de spus cu cuvinte de fiu
acest lucru cuiva căruia în suflet prea puţin îi seamăn.
Tu eşti singura pe lume ce ştie ceea ce a fost mereu
în sufletul meu, înainte de orice altă iubire.
De-aceea trebuie să-ţi spun ceea ce e înfricoşător de ştiut:
e înăuntru graţia ta ce-mi naşte angoasa.
Eşti de neînlocuit. De aceea damnată singurătăţii
e viaţa ce mi-ai dăruit. Nu vreau să fiu singur.
Am o nesfârşită foame de iubire, de iubirea de trupuri fără suflet.
Fiindcă sufletul e în tine, eşti tu, însă tu
eşti mama mea şi iubirea ta e sclavia mea:
mi-am petrecut copilăria sclav al acestui înalt
simţ, iremediabil, de o consacrare fără margini.
Era unicul mod de a simţi viaţa,
unicul fel, unica formă: acum s-a sfârşit.
Supravieţuim: şi e tulburarea
unei vieţi renăscute în afara raţiunii.
Mă rog ţie, ah, mă rog ţie: a nu dori să murim.
Sunt singur aici, cu tine, într-un aprilie ce va veni….