În ciuda unor avertismente ce l-au precedat, puţini s-au aşteptat la un final atât de păgubos pentru Occident (Europa şi SUA) după summit-ul G20 desfăşurat la Hangzhou, în China. Rezultatele celor două zile de dezbateri, rămase în mare parte departe de sursele mediatice (într-un debil consens cu sistemul de cenzură practicat în ţara gazdă), n-au putut fi atenuate, în disconfortul cauzat marilor Puteri Occidentale, nici măcar de cei câţiva lideri ce şi-au pus, precum premierul italian Matteo Renzi, toată carisma lor spre a mai reduce din covârşitorul eşec. Nici cele câteva „pete de culoare”, în fond, incidente mai mult ori mai puţin provocate (descinderea lui Barak Obama în aeroport, ţinerea la respect a sutelor de jurnalişti sosiţi de pretutindeni, dar nici măcar episodul petrecut pe lacul din vecinătatea localităţii cu acelaşi premier italian în prim-plan căzând în apă în tentativa de a arunca un peşte dornic să-i însoţească pe unii dintre cei mai puternici oameni ai planetei n-au putut îndulci gustul amar al eşecului.
Desigur, este evident că astfel de summit-uri, deseori supralicitate în aria lor de definire ca instanţă planetară, n-au nici pe departe statutul unui for decizional, ci mai curând ca prilej orientativ în geopolitica lumii. În această perspectivă, nici aşteptările, mai totdeauna inutil licitate, şi nici rezultatele nu pot şi nu trebuie evaluate pe criterii calitative. Mai simplu spus, cei douăzeci de şefi de state şi de guverne nu au funcţiunea unor „şerifi” sosiţi la locul unei „crime” în căutarea de… probe incriminatorii. Ei acoperă, printr-o tradiţie care, exact din aceeaşi perspectivă, s-ar cuveni poate amendată, statutul unor misionari, ai intereselor celor pe care cred şi pretind că-i reprezintă, exersând rolul unor avocaţi la bară în numele unui parcurs căruia caută să-i contureze liniile de principiu.
Şi totuşi… Agenţii de presă, jurnalişti, analişti, politicieni mai de peste tot nu s-au putut sustrage sentimentului unui recul major al Occidentului din poziţia sa de protagonist şi de arbitru al politicii mondiale. Cu Obama, aflat la ultimul său summit de acest nivel, ratând tentativele de repoziţionare a raporturilor cu Rusia lui Putin şi cu Turdia lui Erdogan, cu Angela Merkel sub anestezia loviturii electorale interne, cu un Hollande redus la nivelul unui turist de sfârşit de sezon, s-a întâmplat ca vocile mai rezonante să fie cele ale englezoaicei Theresa May – din păcate de rău augur pentru un viitor comun european -, dar şi al japonezilor ori thailandezilor. Gazdă rezonabilă, China şi-a amânat satisfacţia, fiindcă, dacă lui Putin i s-ar putea acredita o victorie a la Pyrrus, Beijingul rămâne cu siguranţă cel mai mare câştigător al acestei runde în care, aşa cum pare, s-a resuscita mai vechea premoniţie a declinului Occidentului.
Un amurg de care s-a ocupat, printre mulţi alţii, însă cu argumente de o covârşitoare forţă analitică, germanul Oswald Spengler în celebra sa operă Der Untergang des Abendlandes, adică exact declinul, chiar dacă nu al Occidentului în integralitatea sa cât în ipostaza de civilizaţie. Şi în nici un caz cea de cultură, aşa cum eronat s-a acreditat prin marasmul propagandei comuniste, de la noi şi de prin alte părţi.
Şi apropo de Spengler, iată că regăsesc prin notiţele mele forma unei premoniţii ceva mai tardive decât perioada în care îşi elabora faimoasa operă de la sfârşitul Primului Război Mondial. Sunt enunţuri din cartea apărută în anul de răscruce al istoriei recente a Europei şi a Lumii, 1933, sub titlul, nu mai puţin profetic, Ani decisivi şi care par scoase din editorialele apărute ieri în multe din cotidianele de pe Mapamond.
„ Există oare acum un singur om de rasă albă care-şi dă seama de ce se petrece în jurul lui pe această lume? Care să înţeleagă întreaga dimensiune a iminenţei primejdiei care ameninţă această rasă? Nu vorbesc de masele, cultivate sau nu, care ne populează oraşele, aceşti cititori de ziare, această adunătură de voturi, din care a dispărut demult orice diferenţă dintre alegători şi aleşi. Mă refer la clasele conducătoare ale popoarelor de rasă albă, cât timp încă nu au fost distruse, la oamenii de stat, cât timp mai există aşa ceva, la adevăraţii conducători ai lumii politice şi economice, la cei ai armatelor şi la cei ai lumii ideilor (…). Tot ce ştiu să facă este să formuleze mici fraze ridicole care ar fi cele legate de eforturile de depăşire a crizei economice (…) Acest panem et circenses care reapare sub forma luptei pentru venituri mai mari şi a locului pe care-l ocupă sportul în civilizaţia noastră de acum – toate acestea marchează – în cadrul unei civilizaţii definitiv epuizate – o formulă nouă şi tardivă, fără viitor, dar inevitabilă, a existenţei umane”.
Panem et circenses: Pâine şi circ, mai pe şleau – „curat murdar” şi, mai ales, adevărat,de vreme ce la un astfel de enunţ ar susbscrie chiar şi „poliţaiul” lui Nenea Iancu.