Până la urmă, şi istoricul Lucian Boia poate avea îndreptăţire când îl citează, deşi o mai fac şi alţii, pe liderul conservator Petre P. Carp, care spunea că „Istoria a decis totul”, şi România „are atât de mult noroc, încât nu-i mai trebuie oameni politici competenţi, care să se ocupe de soarta ţării”. Era o bună parte de adevăr în vorbele lui Petre P. Carp. Ca o parateză, se pare că şi norocul, cu care s-a cochetat acum 100 de ani, ne-a cam părăsit. Decizia guvernului Brătianu, asumată de Regele Ferdinand şi ratificată de Consiliul de Coroană, de a se intra în război de partea Antantei şi nu a Puterilor Centrale, la 14 august 1916, pare astăzi perfect fundamentată. Obiectivul politic stabilit de Rege, în proclamaţia pentru ţară, era „Unirea românilor de pe cele două părţi ale Carpaţilor”. Numai că îndeplinirea obiectivului politic impunea ofensiva în Nord, pentru eliberarea Transilvaniei şi apărarea activă pe linia Dunării, pentru descurajarea unui atac din partea forţelor bulgaro-turco-germane. Lui Ionel Brătianu şi celor care au gândit ca el li se datorează în mare măsură crearea României Mari. Ştim de acum, până la capăt, chiar cu detalii, cum au decurs lucrurile. În urmă cu 100 de ani, nimeni nu anticipa un deznodământ precum cel cunoscut de acum. A declara în acel moment război Austro-Ungariei şi, implicit, Germaniei, în condiţiile în care armata româna era complet nepregătită, însemna o mare imprudenţă. Era pur şi simplu o rătăcire. Antanta a câştigat războiul, dar nu fiindcă Brătianu a gândit impecabil în 1916, ci fiindcă aşa a decis Istoria, doi ani mai târziu. Să acceptăm teoretic „idealul naţional”, în numele căruia „s-a intrat în război” în august 1916, deşi cei mai mulţi dintre români nici nu auziseră de această sintagmă. Întregirea ţării, în primul rând cu Transilvania, apoi Bucovina, prin solidaritatea cu Antanta – îndeosebi Franţa, marele reper cultural al elitei româneşti – se înfăţişa ca o răsplată suficient de convingătoare, pentru a uita cu totul de cealaltă provincie românească, Basarabia, de care nu putea fi vorba în condiţiile alianţei cu Antanta, adică şi cu Rusia. În imaginarul românesc, o spune tot Lucian Boia, Transilvania strălucea mai mult decât Basarabia. Şi, deşi neconvenabilă afectiv, pare verosimilă o asemenea teză. Aşadar, „intrarea în acţiune” la 1916 nu avea cum să urmărească deplinul ideal naţional, ci doar un ideal trunchiat, cu Transilvania şi Bucovina, dar fără Basarabia. Intrarea României în război, acum 100 de ani, ar merita rememorată, la nivel naţional. Istoricul de origine canadiană Margaret MacMillan, profesor la Oxford University, în lucrarea sa recentă „Războiul care a pus capăt păcii” susţine că numai la Verdun bătălia dintre Franţa şi Germania, pentru controlul fortăreţei, s-a soldat probabil cu 500.000 de morţi de partea franceză şi 400.000 de oameni de partea germană. Până la 11 noiembrie 1918, au luptat 65 de milioane de oameni şi s-au înregistrat 8,5 milioane de morţi şi alte 8 milioane fuseseră luaţi prizonieri sau pur şi simplu dispăruseră. 21 de milioane fuseseră răniţi. Marele război nu a fost vina nimănui sau a fost vina tuturor. Şi a început cu ambiţia nebună a Austro-Ungariei de a distruge Serbia, în 1914, şi decizia Germaniei de a o susţine până în pânzele albe. Să revenim: în vara lui 1917, armata română reorganizată, cu sprijinului misiunii franceze, a reuşit să respingă asalturile germane, (Oituz, Mărăşti şi Mărăşeşti), salvând teritoriul neocupat al Moldovei. Între şarja de cavalerie de la Robăneşti, din toamna anului 1916, contra armatei germane, şi Mărăşesti este o legătură, în sensul că gloria Mărăşeştilor se răsfrânge, cu oarecare îndepărtare, si asupra Robăneştilor. Este curios cum istoricii români denunţă cu indignare duritatea ocupaţiei germane şi nedreptatea tratatului, prin pacea „definitivă” de la Bucureşti, în mai 1918, ocultând că nu Puterile Centrale atacaseră România, ci invers. Faptul că România şi înfrântă şi-a alipit Bucovina, Transilvania şi Basarabia, îi dau dreptate lui Carp: „am avut noroc”. Dacă ar fi fost alte căi de urmat, acum, când ştim cum s-au încheiat lucrurile, alături de Antanta – crearea României Mari –, nu ne mai putem gândi. Deşi istoricii iau în consideraţie şi ipoteza că aportul României a lipsit enorm Germaniei, pentru a obţine victoria. Teritoriile revendicate de România, de la cele două imperii, au fost plătite însă printr-un tribut de sânge.
