Un destin, o viaţă…

0
338

Un inginer specialist în automatică. Student eminent prin anii ’70, când simpla admiterea la o astfel de facultate, ca de altfel la oricare alta, reprezenta în sine o performanţă. Repartizat la combinatul industrial din Târgovişte, unul din coloşii industriei noastre („forţate”, desigur, de vreme ce avea, peste doar câţiva ani, să fie pusă pe butuci!), şi-a făcut cu prisosinţă datoria; şi meseria, bucurându-se de stima şi preţuirea colegilor de muncă şi a diriguitorilor de atunci. Meseriaşi şi ei, neîndoielnic, fiindcă orice se spune şi se cârcoteşte acum, dincolo de aparatnicul de politruci, la pupitrele de comandă ale unor astfel de coloşi criteriul decisiv al selecţiei era obligatoriu cel profesional.
MTGP-img-fbAcolo l-au găsit evenimentele din decembrie 1989 şi, navetist bucureştean, i-a fost aproape cu neputinţă să se adapteze unei tranziţii în care un capitalism sălbatic, uneori „sălbăticit” după reţete încropite în cercuri politice acţionând bezmetic în umbra intereselor unor grupuri din care se va recruta noua nomenklatură de interlopi, pentru el a început corvoada ce-avea să-i macine ultimii douăzeci de ani ai vieţii.

Nu l-aş evoca în aceste rânduri de adio, sub imperiul tristeţii acestei despărţiri cauzate de o maladie nemiloasă dacă n-aş crede că, departe de a fi un caz singular, se înscrie într-o lungă şi dramatică generaţie de conaţionali pe care Istoria pare să-i fi aruncat în voia unui destin falimentar şi acreditat unui anonimat nemeritat.

La capătul unor numeroase şi, nu o dată, dramatice – şi nedemne – tentative de a-şi găsi un loc de muncă, la cheremul unor patroni metamorfozaţi în „întreprinzători” netulburaţi de golurile din propriile biografii de instrucţie, foşti seralişti sub nivelul moromeţian de gândire, aştepta cu speranţă şi nerăbdare decizia unei pensii meritate. Şi, înaintea poştei ce-avea să-i aducă ultimul strop de împăcare în numele unei dreptăţi cu un substrat, pentru el, aproape mântuitor, maladia, de o ascunsă parşivenie, l-a deposedat şi de această, ultimă, alinare.

Întreaga mâhnire ce l-a secondat în aceste ultime zile de pe patul unui spital o resimt cu intensitatea unei dureri pe care, parcă, niciun rest de compasiune nu mai ajunge spre a stinge nevolnicia sorţii căreia, vorba poetului, cu toţii îi suntem datori: cu o moarte.

Deşi, câteodată, parcă, preţul plătit e revoltător de mare