E o întrebare insidioasă pe care nu evită s-o trateze, într-o lecţie magistrală, devenită între timp o carte, sub titlul „Pentru o erotică a învăţării”, unul dintre cei mai talonaţi intelectuali italieni, psihiatru de profesie, discipol declarat al francezului Jacques Lacan.
Massimo Recalcati, căci despre el e vorba, profesor la Universitatea din Bologna şi asociat la altele, din Italia şi nu numai, continuă, într-o admirabilă tradiţie italiană (neîmpământenită, din nefericire, şi la noi), să ţină conferinţe în săli de teatru ori în alte spaţii mai puţin uzuale, de obicei arhipline, despre teme pe cât de „originale”, pe atât de actuale. Dedicat psihopatologiei tulburărilor comportamentului alimentar, nu ezită subiecte sensibile precum cel privitor la raporturile intergeneraţionale, pe care, subsumându-le conceptului pe care el îl numeşte „complexul lui Telemah”, el acreditează ideea că asistăm, în epoca mediatic globalizată, la un fel de amurg al tatălui. Ori al paternităţii.
I-am urmărit cu un interes constant câteva dintre „lecţiile” sale, ultima fiind cea cu titlul, în sine „scandalos”, „Elogiul falimentului”. Cum spuneam, e vorba despre condiţia şcolii, a educaţiei şi, deci, a învăţământului astăzi care, dincolo de aspecte particulare de natură socială, induse de crize şi de schimbări aproape paradigmatice, îşi adaugă, periclitant şi fără glorie, şi un defect, ce-i drept nu cu totul nou, cel al unei proaste reprezentări a menirii de dascăl.
Recalcati porneşte de la o tradiţie, generalizate prin timp, a menirii dascălului în clasă ori în aula universitară şi a condiţionărilor pe care acesta le impune discipolilor săi. Preocupat exclusiv de „conţinuturi” (informaţii, teoreme, concepţii etc.), dascălul în poziţie de „Subiect tare”, subordonat principiului „magister dixit”, nu face altceva decât să impună, ca unică cerinţă, obedienţa elevilor săi. În alte cuvinte, predând conţinuturi, el le va solicita învăţarea acestora, inclusiv până la reproducere, pierzând din vedere două dimensiuni majore ale actului educaţional: ipostaza verificării unei achiziţii intime a cunoştinţelor predate şi, în consecinţă, eludând însuşi punctul central al unui proces de formare. Şi cum chiar în jurul acestui termen îşi susţine autorul italian viziunea sa propedeutică, devine firesc să situeze în centrul oricărui act de educaţie (de predare) forma, pe care nu ezită, apoi, s-o structureze la palierul devenirii fiinţei noastre.
Cum se poate defini viaţa, se întreabă el, şi, cu ea, fiinţa umană, luând aminte la identificarea şi evaluarea naturii formelor ce sfârşesc prin a-i conferi substanţă. Şi structură. De aici, premisa teoriei sale că, dincolo de supoziţiile de natură onto-biologică, viaţa fiecăruia dintre noi este forma (substanţa) tuturor întâlnirilor noastre. Şi cum nimic nu scapă acestei realităţi, procesul instructiv-educativ devine premisa, originea şi centrul Subiectului a cărui identitate o vom încarna.
În această perspectivă – continuă el – elementele înalt formative nu se vor regăsi niciodată, în poziţie centrală, în natura conţinuturilor predate şi, eventual, achiziţionate şi, deci, o personalitate nu se va ivi din rândul acelor discipoli ce vor reproduce, chiar la un aparent nivel performant, „conţinuturile” primite, ci din al acelora care, „împiedicaţi” în fluxul memoralizator, vor traversa parcursul unui faliment în aluatul căruia va dospi veritabila vocaţie.
Pentru acest psihiatru, scriitor pe deasupra, figura dascălului exemplar pare individualizată la nivelul unui personaj, în aparenţă comic, de care filmografia universală nu duce chiar lipsă: cel care, împiedicându-se pe treapta care-l duce spre catedră, nu va avea nici un fel de reacţie, continuându-şi, nestingherit de râsetele maliţioase ale sălii, excursul său operaţional. Şi, la fel, precum acela care, excelent cunoscător al Logicii hegeliene, nu va pregeta, în faţa unui enunţ obscur de care textul respectiv nu duce lipsă, să-şi denunţe perplexitatea şi, cu ea, incapacitatea sa de înţelegere de unde, de altfel, abia de acolo, „falimentarul” discipol îşi va putea începe propria sa aventură.
Extrapolând morala didactică de mai sus în zona vieţii noastre sociale – şi individuale – un astfel de elogiu al falimentului ar merita să capete alura unei Lecţii. Magistrale, chiar şi adăugându-şi atributul academic de… magistrală.
