Căderea, în 1989, a Zidului de la Berlin a intrat în istorie, concurând, meritat ori nu, cu alte „căderi”, precum a Constantinopolului ori a Romei, la pretenţia de simbol al unei schimbări epocale. Şi cum întâmplarea aceea de toamnă târzie nu s-a limitat doar la spaţiul restrâns al unui oraş despărţit samavolnic în două din raţiuni geopolitice cu un detestabil suport „ideologic”, orice referinţă la acel zid capătă măsura unui etalon, în mişcare, a Europei, punându-i la grea încercare însuşi proiectul unificator.
Ce-i drept, criza refugiaţilor – imigranţi sau doar „aventurieri” – a sfârşit, într-un timp record, prin apariţia altor ziduri, toate mai întinse şi mai sofisticate decât cel din vechea şi bătrâna capitală germană. Tonul l-a dat, numai în aparenţă neaşteptat, Ungaria lui Victor Orban şi, cu o consecvenţă nu mai puţin belicoasă, tot ea a reuşit să amâne, la începutul săptămânii, adoptarea unei decizii la summit-ul de la Bruxelles privind soluţia turcă, unde nu s-a putut depăşi faza unui acord bazat exclusiv pe… principii.
Între timp, valurile de refugiaţi împânzesc sudul Europei, din insulele greceşti şi din satele macedonene, unde sute de mii de oropsiţi ai sorţii îndură chinurile frigului şi al foamei ca în vremuri ce păreau definitiv confiscate doar în arhive istoriografice.
Un jurnalist şi scriitor relativ tânăr, Alessandro Leogrande, a publicat recent o carte-document a cărui lectură nu poate să nu tulbure: intitulată, cu o simplitate asumat provocatoare, „Frontiera”, cartea descrie, de la faţa locului, câteva dintre tragediile petrecute în Mediterană unde şi-au pierdut viaţa câteva mii de imigranţi sosiţi din inima Africii şi din Orientul Mijlociu. Scenele sunt cutremurătoare, iar lectura te întoarce, în timp, la pagini virgiliene ori danteşti, din ştiutele capodopere fondatoare ale literaturii şi culturii occidentale. E vorba de scene ale intervenţiei militarilor italieni din insulele italiene, Lampedusa, în primul rând, cu scafandrii pescuind din adâncuri sutele de cadavre căzute victime unui trafic de neoprit dintre Africa spre inima Europei.
Teza autorului nu e, cum ne-am aştepta, nici cea a sărăciei şi a războiului (deşi africanii din Eritrea acuză responsabilitatea Italiei în semn de memento pentru perioada colonialistă mussoliniană), ci a unei antiteze mai vechi, cea dintre Nordul lumii („democrat, liberal şi civilizat”) şi Sudul („sărac, jupuit de războaie, întârziat şi antidemocratic”). Pe marginea acestei frontiere – susţine Leogrande – se joacă Marele joc al lumii contemporane”. Fiindcă, e un ţărm intangibil, indefinibil, imaterial, iar simţurile nu ajung spre a cuprinde la nivelul conştiinţelor noastre adormite realitatea vie a faptelor.
În foşnetul celor o sută de pagini de reportaj dens, cu date şi întâmplări la limita absurdului şi, deopotrivă, a surrealului, tocmai frontiera aceasta de sute de kilometri, incită la raţiune şi la îngrijorare peste limitele oricărei „corectitudini politice”, fiindcă, suntem avertizaţi, ea devine, de la o zi la alta, o limită care traversează materia şi timpul, nopţile şi zilele, generaţiile şi glasurile care ne vorbesc de ea, ce se înşiră, se amestecă, se contrazic, se comprimă, se dilată” şi, finalmente, nu ne putem sustrage întrebării urmaşilor noştri cum de am lăsat să se întâmple toate acestea.
Nu cred că defunctul Zid berlinez va fi dat uitării şi nu cred că-şi va pierde ceva din simbolistica atât de bogată, mă tem însă că zidurile vastului şi nedoritului „şantier” deschis pe cotloanele Frontierei UE, vor reuşi să compromită, cum deja se întâmplă, însuşi proiectul unui vis început cu zeci de ani în urmă, al unui continent compact restituit, cu gânduri paşnice, unei glorii şi unui orgoliu de civilizaţie comun împărtăşite. .
