La doi de la sancţiunile impuse de către cancelariile occidentale sub impulsul SUA împotriva Rusiei ca reacţie la anexarea Crimeii, perspectivele unei soluţii politice împărtăşite de ambele tabere continuă să rămână incerte. În acest context, o iniţiativă survenită în Italia concomitent cu ultima întâlnire dintre John Kerry şi Serghei Lavrov, la München, în efortul de a instaura pacea în Siria a prilejuit marilor agenţii de presă să sugereze că şansele unei concilieri ar putea fi reactivate cu succes.
Aşa cum era şi firesc, un argument în plus în favoarea ipotezei unui dezgheţ între cele două super-puteri a fost invocat prin introducerea în ecuaţie şi a întâlnirii istorice dintre Papa Francisc şi Patriarhul Rusiei Kiril, survenită în Cuba.
Iniţiativa acestei ultime tentative aparţine Centrului de Studii Americane din Italia şi s-a desfăşurat în cadrul Forumului Transatlantic, la care au participat academicieni din cele două ţări, exponenţi de înalt nivel ai politicii internaţionale, rolul de amfitrion fiind asumat de ambasadorul SUA la Roma, John Philips. Printre numele participanţilor, s-au numărat Pier Ferdinando Casini, preşedinte al Comisiei de Afaceri Externe a Senatului italian, Antonio Fallico, preşedintele Asociaţiei Euroasia, ca şi fostul ambasador italian la Moscova şi la Vatican, Antonio Zanardi Landi, Dmitri Suslov, coordonator al Grupului de lucru asupra viitorului raporturilor dintre SUA şi Rusia.
S-au remarcat auspiciile dătătoare de speranţă sub care s-au situat, pe tot parcursul dezbaterii, punctele de vedere egal împărtăşite de către participanţi şi pe care le-a enunţat, ca prolog, şeful Asociaţiei Euroasia: „Politica de sancţiuni pare desuetă, mai ales dacă luăm în consideraţie faptul că obiectivele politice spre care s-a ţintit n-au fost atinse. Mai mult, am fost împinşi în direcţia opusă.. Chiar economic, potrivit datelor oficiale ruse, sancţiunile au contribuit la diminuarea creşterii Rusiei în 2015 doar cu 0,5 la sută, în timp ce preţurile scăzute ale petrolului sunt responsabile pentru 3 la sută în rata de micşorare a creşterii”.
S-a dezvăluit că cele mai importante concerne americane (Microsoft, Ford, Boeing, MacDonald’s, Jp Morgan) n-au părăsit Rusia. În schimb, situaţia s-a dovedit diferită pentru ţările europene unde măsurile au condus la „rezultate mult mai grave pentru economie, fiindcă Rusia este al treilea partener comercial al UE”.
În acest context, n-a surprins nici afirmaţia ambasadorului american Phillips potrivit căruia SUA sunt deja dispuse să renunţe la sancţiuni, fiindcă „toţi plătim un preţ, inclusiv Italia”, dar, fireşte, n-a ezitat să enunţe condiţionarea americană constând în respectarea acordului de la Minsk.
Ceea ce pare însă mult mai semnificativ, dincolo de opiniile exprimate, toate favorabile opririi sancţiunilor, este rolul de arbitru pe care Italia şi l-a asumat, încă de la începutul crizei, într-o partidă cu o încărcătură geopolitică resuscitând fantasmele Războiului Rece. Şi dacă, la forumul respectiv, nici nu s-a evocat amiciţia, prea de cinema tip western italian, dintre Berlusconi şi Putin, s-a insistat, cu acuitate, pe poziţia actualului guvern condus de Matteo Renzi care, în ultimele luni, a insistat, nu fără un accent polemic făţiş, în favoarea unei reglementări urgente a crizei sancţiunilor.
De fapt, Renzi s-a şi deplasat la Kremlin (neocolind nici Kievul) iar poziţia sa de conciliator n-a dat niciun semn de slăbiciune, din contră, Roma a continuat să-şi augmenteze raporturile economice tradiţionale cu Rusia, aşa cum de altfel a făcut-o şi cu alte state minate de alte de suspiciuni, precum Iranul, Egiptul, dar şi ţări africane, ca să nu mai vorbim de China.
O partidă, cum sublinia presa din Peninsulă, redeschisă promiţător şi care reanimă şansele unei soluţii politice care vizează nu doar „dezgheţul” relaţiilor ruso-americane, ci al geopoliticii în ansamblul lumii de azi. Şi de mâine.
